luni, 22 februarie 2010

Exista si parti bune

...pentru "calitatea" de a fi roman. Daca Bucurestiul, cel mai scump oras / bun centru universitar / "daruitor" de locuri de munca din tara, arata ca ultima ghena si e plin de aurolaci, colorati, gropi, si mocirla, ma bucur sa ma aflu printre romanii fericiti care au vazut si alte orase, frumoase, mult mai frumoase, din tara asta.
Primul loc pana acum e ocupat de Sibiu, unde am petrecut un weekend prelungit de Valentine's Day, cu iubitul. Un oras aranjat, civilizat, foarte bine organizat pe partea de turism si transport in comun, curat, cu o gara (desi foarte mica) care bate la fundulet aeroportul Baneasa, oameni primitori si ospitalieri, cazare ieftina cu un raport excelent calitate/pret si fara aurolaci.
Pentru inceput, as vrea sa recomand celor care vor ajunge acolo, locul in care am stat noi, si anume Pensiunea Eli Sibiu, de care am dat din intamplare pe net, si care a fost cea mai buna alegere.
Desi de departe de a fi Paris, de care nu te-ai putea plictisi o viata, Sibiul are farmecul de oras transilvanean foarte vechi, cu multe influente nemtesti, si o "magie" a caselor, pietelor si locurilor de petrecere a timpului liber (din care prefer plimbarile pe stradute si alei) care, cu siguranta, ma va face sa ma intorc.
Un loc care isi merita pe deplin statutul de Capitala Culturala Europeana, si care mi se pare cel mai frumos oras din tara.
Cateva poze:


Holul Pensiunii Eli

Piata Mare

Biserica Evanghelica

Podul Minciunilor

Dumbrava Sibiului

duminică, 21 februarie 2010

Amintiri din 2010

Acum 2 ani, in 2008, ma grabeam sa imi fac planurile pentru 2009 din timp, si imi aduc aminte ca cel mai mare vis al meu din vremea aceea era sa ma intorc la Paris, lucru pe care l-am si facut, urmat de acela de a terina facultatea, ceea ce s-a si intamplat fara probleme vara trecuta. Treaba asta cu "facutul planurilor" nu s-a intamplat si in 2009 pentru anul in curs, si asta pentru ca am invatat sa traiesc fiecare moment atat de maxim, incat sa nu ma gandesc decat la frenezia clipei intens traite si la bucuriile pe care le am zi de zi.
Revelionul m-a surprins la Sinaia, alaturi de iubitul meu (viitorul sot) si de Didi & Maimu, si cu toate ca aveam timp sa imi pregatesc cele 3 dorinte pentru 2010, m-am trezit pe 1 ianuarie fara plan...
... dupa cum se poate vedea si in imaginea de mai sus.
Cum planul 1 pe 2010 (o noua plecare la Paris in vara) nu se pune, ca biletele de avion stau frumos pe raft inca din ziua in care mi-a venit ideea de a ma intoarce, de data asta, alaturi de logodnic... m-am hotarat si la cele singura dorinta pe care, in calitate de pestisor auriu, am datoria s-o implinesc anul asta.
Imi doresc sa ma intorc la scoala. Pentru cei care nu stiu, regret sa recunosc ca am ramas pe bara un an de zile. Am terminat facultatea, am porcait ASEul, am plecat cu un gust nasol din facultate (motivele le-am tot scris pe blog, e inutil sa revin asupra lor) si m-am demotivat (sau auto-demotivat). Cu toate ca vara trecuta, intrasem la un master la Universitate, eram mult prea innebunita dupa plecarea in Franta ca sa imi amintesc ca trebuie, totusi, sa imi confirm locul si, cand in cele din urma m-am hotarat sa fac asta, era deja prea tarziu. Initial, nu am fost deloc suparata pe treaba asta, luand experienta negativa ca pe un bun moment de a face o pauza si de a iesi din ritmul nebun de casa-munca-facultate-munca-casa, insa dupa cateva luni, imi lipseste o sesiune, imi lipsesc carti de sute de pagini pe care sa le deschid cu cateva zile inainte de examen si sa ma apuc de invatat. Asa ca imi doresc in vara sa ma intorc la scoala, mi-am si luat concediu in ziua admiterii si sper sa fie bine, avand in vedere ca de data asta chiar vreau sa imi dau interesul.
Da, nu mai am 3 dorinte, ci numai una, pentru ca am invatat in ultimele luni un lucru deosebit de important, si anume, ca in relatiile cu cei din jurul meu si in ceea ce priveste orice modalitate de relaxare (concediu, seri cu prietenii sau cu baby, intalniri cu vechi amici etc) nu trebuie sa imi fac planuri, totul vine de la sine.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Inapoi la treaba

Ma uit la postarile de acum aproape un an in urma si vad ca aveam momente cand scriam chiar 3-4 articole pe zi, constant, si constat cu un pic de melancolie ca de 3-4 luni n-am mai creat nimic.
A fost o perioada lunga, timp in care am consolidat logodna cu baby, in care ne-am bucurat impreuna, ne-am plimbat si in care am reusit sa invatam cat de mult se poate iubi.
M-am intors!
Si am multe de povestit!

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

19 secunde...

Cand eram in liceu, imi amintesc si acum, citeam enorm. Literatura romana, ce-i drept, majoritar din bibliografia de bac, dar din Eliade si Rebreanu am citit tot ce mi-a cazut in mana, si cred ca mult timp de acum inainte "Nunta in cer" va fi cartea mea preferata, pe care as recit-o oricand cu placere.
De ceva vreme incoace, de cand m-am hotarat ca am si eu un colt al meu, am inceput sa citesc literatura franceza, si nu Balzac sau Hugo (nu am inca bagajul suficient de cunostinte lingvistice sa fiu capabila sa inteleg tot, dar e in curs de dezvoltare), ci scriitori mai mult sau mai putin cunoscuti, majoritatea moderni.
Ieri am terminat o carte teribil de impresionanta, care am inteles ca se gaseste si in Romania, scrisa de Pierre Charras, intitulata "19 secunde". O recomand cu mare drag.
Gabriel si Sandrine, un cuplu de varsta mijlocie, casatoriti de peste 20 de ani, stabilesc sa aiba o intalnire mai putin obisnuita, menita sa puna capat unei relatii sau, dimpotriva, sa ofere o a doua sansa vietii impreuna, amenintata de rutina si uzura. O intalnire pe peronul RER-ului in statia Place de la Nation, o intalnire la care daca, ar veni amandoi, ar insemna o luare de la capat, un nou inceput. Dar, la capatul celor 19 secunde decisive, timpul cat rama "Zeus" a metroului parizian, ducand cu ea cateva existente contemporane basculand intre solitudinea urbana si setea de fericire - tanara adolescenta aflata in drum catre iubitul ei, profesor de franceza la Vincennes, sotia pictorului ratat si barbatul in bluzon galben, care face uitata in rama de metrou o sacosa -, se taraie pana sa se opreasca definitiv in lungul peronului, povestea de dragoste a celor doi protagonisti va avea un final pe cat de neasteptat, pe atat de brutal.

duminică, 8 noiembrie 2009

Coltul meu

Paris sera toujours Paris, la plus belle ville du monde... Asta ascult acum, e o melodie de pe un CD doar cu muzica pariziana, imprumutat de la Institutul Francez. Ultimele saptamani, de dupa intoarcerea din Franta, mi-au dat niste stari de melancolie, de angoasa, de agitatie, de "nu-mi gasesc drumul".
Distanta dintre Bucuresti si Brasov ma omoara, deja o saptamana departe de el, si inca 2 de numarat (ah! blestemata asta de matematica!). Si uneori, oricat de mult m-as incuraja sa vad partea buna a unei relatii la distanta, si anume comunicarea foarte mare, maturizarea, educarea rabdarii si curajul de a merge mai departe, sunt momente in care imi vine sa plang, in care desi il vad si il aud, stiu ca nu e fizic langa mine sa ma linisteasca. Momente in care nu vreau sa inteleg ce vrea sa imi spune, momente in care se asterne tacerea la telefon si in care dorul de el explodeaza...
Traiesc de mai bine de 2 luni o iubire la distanta si nu mi-am imaginat niciodata cat de multa pasiune poate genera o astfel de relatie, cat de mult dor, si cata dorinta...
Azi m-am inchis in coltul meu. Nu e un colt propriu-zis, o zona din camera in care stau cand plang sau cand mi-e dor. E biroul meu, laptopul, cursurile on-line de excelenta in serviciul clienti, DVD-uri si CD-uri peste CD-uri, toate, de la A la Z in franceza. Imi face bine... Imi face bine sa ma desprind de trup si sa aud franceza in jurul meu, si chiar daca lucrurile astea nu ma mai fac fericita, ma vindeca... Dorul de Adrian devine mai usor, si pot taia inca o zi care ne desparte din calendar.
Nu ma treziti! In seara asta stau in coltul meu...

Clasa a 12-a A... Dupa 3 ani jumate'...

Bucuresti, 7 noiembrie 2009, Orient Cafe din Valea Regilor... Dupa 3 ani si jumatate, fosta clasa a 12-a A, in formula partiala, a reusit sa se reuneasca. Cu multi dintre fostii colegi, m-am mai vazut intamplator pe holurile ASE-ului, dar am fost placut surprinsa sa revad oameni pe care nu i-am mai intalnit de cand am terminat cu bacul.
De maritat nu s-a maritat nimeni (inca) si nici copii n-avem, doar una din fostele colege (Simona) are deja planificata nunta pentru vara viitoare, si la scurt timp dupa ea, voi urma si eu. Colegele care fumau - majoritatea s-au lasat, in schimb s-au apucat altele... De schimbat radical, nu s-a schimbat nimeni, ca si cum anii nu ar fi trecut niciodata pe langa noi.
Am reluat legatura cu Popeasca, cu care plecam de la ultimele ore in fiecare saptamana si ne plimbam prin Plaza, si am fost placut surprinsa sa am subiecte de discutie cu foste colege cu care in liceu abia vorbeam. Per ansamblu, a fost un lucru extraordinar sa ne adunam, m-am simtit intr-o mare familie, si stau si ma gandesc ca in urma cu 4 ani eram toti in sacourile albastre, celebra uniforma a liceului. Mai jos cateva imagini...

Cu Adriana Cosma si Catalina Toma (Adriana e la jumatatea facultatii pentru ca e la medicina, iar Catalina cred ca a terminat jurnalismul)

De la stanga la dreapta: Flori, Georgiana, Ana, eu si Popeasca

Cu Popeasca, depanand amintiri

Eu, Popeasca si Adriana Cosma

Mimi, Mishu, Simona, Andreea si Miki

vineri, 6 noiembrie 2009

Apropo de Romanica noastra si de cei 1000 de ani

.... cu care suntem in urma civilizatiilor occidentale (si va pot da aici exemplul Frantei, pe care am si vazut-o).
De fiecare data cand ma intalnesc cu logodnicul meu la Brasov, parca privesc cu ochi mai buni tara in care traim, si asta se datoreaza cu siguranta faptului ca Brasovul, la fel ca si Sibiul, Clujul, Sighisoara sau Targu Mures, e un oras in Ardeal, unde fie ca ne place, fie ca nu, mai sunt influente germane sau unguresti (s-o spunem pe aia dreapta, popoarele astea nu ne-au facut numai rau) si se vede o diferenta fata de restul tarii in ceea ce priveste gradul de civilizare, educatia, curatenia, siguranta cetateanului.
Din pacate, nu traiesc nici la Paris, si nici in unul din orasele pe care le-am enumerat mai sus, ci in cel mai murdar si trist oras din cate am vazut vreodata, celebra capitala a Romaniei. Cum in ultima vreme am mers mai rar cu metroul, in ideea de a mai schimba peisajul, nu mai sunt la curent cu evenimentele din subteran. Azi, totusi, am primit o stire legata de treaba asta, care a generat o reactie de genul "rasul-plansul", ca de definit clar nu am fost in stare sa o definesc.
Stirea se referea la faptul ca in ultima vreme, in Bucuresti au fost inregistrate tot mai multe plangeri din partea pasagerilor nemultumiti de comportamentul conductorilor irascibili de la metrou. Ne grabim sa catalogam un om care lucreaza in serviciul celorlalti, mai ales in domeniul public, ca fiind "irascibil" fara sa stam sa ne gandim cu cate mii de oameni relationeaza zilnic, sau de cat timp nu si-a luat salariul, sau cu cate situatii aflate sub limita penibilului se confrunta zilnic tocmai din partea celor care folosesc metroul si pe care ii vedem in fiecare zi cum se imbulzesc si calca peste orice si oricine numai sa ajunga sa ocupe loc. Ca asa e romanu', moare daca sta in picioare 2 statii.
Revenind la stire, o calatoare care mergea ieri cu metroul mentiona urmatoarele: "In statia Aviatorilor, cineva a fortat usa de acces, vrand sa intre dupa semnalul de inchidere a usilor. Conductorul a deschis microfonul si a spus nervos «Las-o in mortii ma-sii de usa!", povesteste Gabriela, o bucuresteanca de 31 de ani care a fost aseara martora unei situatii neplacute, in timpul calatoriei cu metroul.Pasagerii care se aflau la acea ora in metroul 1008 au ramas stupefiati. "Am ramas cu gura cascata cand l-am auzit! Nu este posibil sa te adresezi in felul asta unui tren plin cu sute de calatori de buna-credinta care si-au platit calatoria sperand sa circule in conditii civilizate", a declarat un alt pasager care a asistat la jignirile conductorului. La urmatoarea statie, soferul metroului deschide din nou microfonul la fel de nervos. "Stimati calatori, de ce nu lasati usile sa se inchida? V-ati tampit cu totii, ce aveti?!", a continuat acesta.
Eu nu critic scaparea aceasta irascibila. M-am saturat sa vad cum zi de zi, indiferent la ce statie, calatorii, ca-s muncitori, someri sau corporatisti, sar ca animalele pe usa de langa scara (restul ramanand mai libere, evident) sa ocupe loc pe scaun, dau din coate, se imbulzesc, iar semnalul sonor de inchidere a usilor e chiar inexistent. Si nu vad de ce ne-am simti stupefiati de un asemenea gest, cand noi suntem vinovati de asta.
In Franta nu am vazut nici macar un om care sa se imbulzeasca la usa de la metrou, nici macar un om care sa alerge dupa tren, si toata lumea era fie in tren, fie astepta sosirea urmatorului in momentul in care se auzea semnalul de inchidere al usilor.
Asa ca in loc sa il criticam pe cel care s-a adresat pe un ton mai neortodox ciobanului care voia sa rupa usa metroului, ar fi mai bine sa ne asumam conditia nefericita ca traim cu 1000 de ani in urma celorlalte tari din UE, ca de schimbat...viitorul suna gri.