19 secunde...

Cand eram in liceu, imi amintesc si acum, citeam enorm. Literatura romana, ce-i drept, majoritar din bibliografia de bac, dar din Eliade si Rebreanu am citit tot ce mi-a cazut in mana, si cred ca mult timp de acum inainte "Nunta in cer" va fi cartea mea preferata, pe care as recit-o oricand cu placere.
De ceva vreme incoace, de cand m-am hotarat ca am si eu un colt al meu, am inceput sa citesc literatura franceza, si nu Balzac sau Hugo (nu am inca bagajul suficient de cunostinte lingvistice sa fiu capabila sa inteleg tot, dar e in curs de dezvoltare), ci scriitori mai mult sau mai putin cunoscuti, majoritatea moderni.
Ieri am terminat o carte teribil de impresionanta, care am inteles ca se gaseste si in Romania, scrisa de Pierre Charras, intitulata "19 secunde". O recomand cu mare drag.
Gabriel si Sandrine, un cuplu de varsta mijlocie, casatoriti de peste 20 de ani, stabilesc sa aiba o intalnire mai putin obisnuita, menita sa puna capat unei relatii sau, dimpotriva, sa ofere o a doua sansa vietii impreuna, amenintata de rutina si uzura. O intalnire pe peronul RER-ului in statia Place de la Nation, o intalnire la care daca, ar veni amandoi, ar insemna o luare de la capat, un nou inceput. Dar, la capatul celor 19 secunde decisive, timpul cat rama "Zeus" a metroului parizian, ducand cu ea cateva existente contemporane basculand intre solitudinea urbana si setea de fericire - tanara adolescenta aflata in drum catre iubitul ei, profesor de franceza la Vincennes, sotia pictorului ratat si barbatul in bluzon galben, care face uitata in rama de metrou o sacosa -, se taraie pana sa se opreasca definitiv in lungul peronului, povestea de dragoste a celor doi protagonisti va avea un final pe cat de neasteptat, pe atat de brutal.

Coltul meu

Paris sera toujours Paris, la plus belle ville du monde... Asta ascult acum, e o melodie de pe un CD doar cu muzica pariziana, imprumutat de la Institutul Francez. Ultimele saptamani, de dupa intoarcerea din Franta, mi-au dat niste stari de melancolie, de angoasa, de agitatie, de "nu-mi gasesc drumul".
Distanta dintre Bucuresti si Brasov ma omoara, deja o saptamana departe de el, si inca 2 de numarat (ah! blestemata asta de matematica!). Si uneori, oricat de mult m-as incuraja sa vad partea buna a unei relatii la distanta, si anume comunicarea foarte mare, maturizarea, educarea rabdarii si curajul de a merge mai departe, sunt momente in care imi vine sa plang, in care desi il vad si il aud, stiu ca nu e fizic langa mine sa ma linisteasca. Momente in care nu vreau sa inteleg ce vrea sa imi spune, momente in care se asterne tacerea la telefon si in care dorul de el explodeaza...
Traiesc de mai bine de 2 luni o iubire la distanta si nu mi-am imaginat niciodata cat de multa pasiune poate genera o astfel de relatie, cat de mult dor, si cata dorinta...
Azi m-am inchis in coltul meu. Nu e un colt propriu-zis, o zona din camera in care stau cand plang sau cand mi-e dor. E biroul meu, laptopul, cursurile on-line de excelenta in serviciul clienti, DVD-uri si CD-uri peste CD-uri, toate, de la A la Z in franceza. Imi face bine... Imi face bine sa ma desprind de trup si sa aud franceza in jurul meu, si chiar daca lucrurile astea nu ma mai fac fericita, ma vindeca... Dorul de Adrian devine mai usor, si pot taia inca o zi care ne desparte din calendar.
Nu ma treziti! In seara asta stau in coltul meu...

Clasa a 12-a A... Dupa 3 ani jumate'...

Bucuresti, 7 noiembrie 2009, Orient Cafe din Valea Regilor... Dupa 3 ani si jumatate, fosta clasa a 12-a A, in formula partiala, a reusit sa se reuneasca. Cu multi dintre fostii colegi, m-am mai vazut intamplator pe holurile ASE-ului, dar am fost placut surprinsa sa revad oameni pe care nu i-am mai intalnit de cand am terminat cu bacul.
De maritat nu s-a maritat nimeni (inca) si nici copii n-avem, doar una din fostele colege (Simona) are deja planificata nunta pentru vara viitoare, si la scurt timp dupa ea, voi urma si eu. Colegele care fumau - majoritatea s-au lasat, in schimb s-au apucat altele... De schimbat radical, nu s-a schimbat nimeni, ca si cum anii nu ar fi trecut niciodata pe langa noi.
Am reluat legatura cu Popeasca, cu care plecam de la ultimele ore in fiecare saptamana si ne plimbam prin Plaza, si am fost placut surprinsa sa am subiecte de discutie cu foste colege cu care in liceu abia vorbeam. Per ansamblu, a fost un lucru extraordinar sa ne adunam, m-am simtit intr-o mare familie, si stau si ma gandesc ca in urma cu 4 ani eram toti in sacourile albastre, celebra uniforma a liceului. Mai jos cateva imagini...

Cu Adriana Cosma si Catalina Toma (Adriana e la jumatatea facultatii pentru ca e la medicina, iar Catalina cred ca a terminat jurnalismul)

De la stanga la dreapta: Flori, Georgiana, Ana, eu si Popeasca

Cu Popeasca, depanand amintiri

Eu, Popeasca si Adriana Cosma

Mimi, Mishu, Simona, Andreea si Miki

Apropo de Romanica noastra si de cei 1000 de ani

.... cu care suntem in urma civilizatiilor occidentale (si va pot da aici exemplul Frantei, pe care am si vazut-o).

De fiecare data cand ma intalnesc cu logodnicul meu la Brasov, parca privesc cu ochi mai buni tara in care traim, si asta se datoreaza cu siguranta faptului ca Brasovul, la fel ca si Sibiul, Clujul, Sighisoara sau Targu Mures, e un oras in Ardeal, unde fie ca ne place, fie ca nu, mai sunt influente germane sau unguresti (s-o spunem pe aia dreapta, popoarele astea nu ne-au facut numai rau) si se vede o diferenta fata de restul tarii in ceea ce priveste gradul de civilizare, educatia, curatenia, siguranta cetateanului.

Din pacate, nu traiesc nici la Paris, si nici in unul din orasele pe care le-am enumerat mai sus, ci in cel mai murdar si trist oras din cate am vazut vreodata, celebra capitala a Romaniei. Cum in ultima vreme am mers mai rar cu metroul, in ideea de a mai schimba peisajul, nu mai sunt la curent cu evenimentele din subteran. Azi, totusi, am primit o stire legata de treaba asta, care a generat o reactie de genul "rasul-plansul", ca de definit clar nu am fost in stare sa o definesc.

Stirea se referea la faptul ca in ultima vreme, in Bucuresti au fost inregistrate tot mai multe plangeri din partea pasagerilor nemultumiti de comportamentul conductorilor irascibili de la metrou. Ne grabim sa catalogam un om care lucreaza in serviciul celorlalti, mai ales in domeniul public, ca fiind "irascibil" fara sa stam sa ne gandim cu cate mii de oameni relationeaza zilnic, sau de cat timp nu si-a luat salariul, sau cu cate situatii aflate sub limita penibilului se confrunta zilnic tocmai din partea celor care folosesc metroul si pe care ii vedem in fiecare zi cum se imbulzesc si calca peste orice si oricine numai sa ajunga sa ocupe loc. Ca asa e romanu', moare daca sta in picioare 2 statii.
Revenind la stire, o calatoare care mergea ieri cu metroul mentiona urmatoarele: "In statia Aviatorilor, cineva a fortat usa de acces, vrand sa intre dupa semnalul de inchidere a usilor. Conductorul a deschis microfonul si a spus nervos «Las-o in mortii ma-sii de usa!", povesteste Gabriela, o bucuresteanca de 31 de ani care a fost aseara martora unei situatii neplacute, in timpul calatoriei cu metroul.Pasagerii care se aflau la acea ora in metroul 1008 au ramas stupefiati. "Am ramas cu gura cascata cand l-am auzit! Nu este posibil sa te adresezi in felul asta unui tren plin cu sute de calatori de buna-credinta care si-au platit calatoria sperand sa circule in conditii civilizate", a declarat un alt pasager care a asistat la jignirile conductorului. La urmatoarea statie, soferul metroului deschide din nou microfonul la fel de nervos. "Stimati calatori, de ce nu lasati usile sa se inchida? V-ati tampit cu totii, ce aveti?!", a continuat acesta.

Eu nu critic scaparea aceasta irascibila. M-am saturat sa vad cum zi de zi, indiferent la ce statie, calatorii, ca-s muncitori, someri sau corporatisti, sar ca animalele pe usa de langa scara (restul ramanand mai libere, evident) sa ocupe loc pe scaun, dau din coate, se imbulzesc, iar semnalul sonor de inchidere a usilor e chiar inexistent. Si nu vad de ce ne-am simti stupefiati de un asemenea gest, cand noi suntem vinovati de asta.

In Franta nu am vazut nici macar un om care sa se imbulzeasca la usa de la metrou, nici macar un om care sa alerge dupa tren, si toata lumea era fie in tren, fie astepta sosirea urmatorului in momentul in care se auzea semnalul de inchidere al usilor.

Asa ca in loc sa il criticam pe cel care s-a adresat pe un ton mai neortodox ciobanului care voia sa rupa usa metroului, ar fi mai bine sa ne asumam conditia nefericita ca traim cu 1000 de ani in urma celorlalte tari din UE, ca de schimbat...viitorul suna gri.

2005 - 2006 ...A time to remember...

Cred ca in viata fiecaruia dintre noi exista un moment remarcabil, o perioada mai lunga sau mai scurta de care iti amintesti de multe ori cu drag, cu dor, cu regretul sau bucuria ca a existat la un moment dat.

Pentru mine, aceasta perioada se refera la ultimul an de liceu, intre septembrie 2005 si iunie 2006. Mi-am amintit acum mai mult ca oricand de ea pentru ca, dupa atata timp, fosta clasa a 12-a A a hotarat sa se reuneasca maine (in formula partiala, e de inteles, sunt cativa dintre noi care sunt prin alte tari acum, pe la studii). Clasa a 12-a, mai intai plecarea la Paris, apoi triumful de la Suceava, atestatele, banchetul de la mare, filmuletul de sfarsit, poze, multe poze, bacul...

Clasa a 12-a A... Vremuri dragi, si tot le compar cu mizeriile de oameni pe care i-am intalnit in facultate, ale caror nume nici nu le mai stiu, si care nici nu ma mai intereseaza...

Tribut si noua (sper sa nu omit nici un coleg...)

Anghel Mihaela, Calea Andreea, Chioreanu Corina, Cosma Adriana, Deleanu Alin, Dumitru Mihaela, Gheorghita Roxana, Grigoroiu Felicia, Ivan Florin, Luca Alexandrina, Lungu Corina, Matei Florentina, Mitrica Andreea, Nita Nicolae, Oancea Andra & Teodora, Paun Livia, Popa Oana, Popescu Roxana, Ralea Simona, Runcan Liviu, Sima Andrada, Stefanescu Ana, Ticu Georgiana, Titilina Valentin, Toma Catalina si subsemnata.

Mi-e dor...

Viata mea, inconjurata de oameni, colegi, clienti, trecatori, oameni simpli, prieteni... Tramvaiul 5, Aeroportul Baneasa, Mallul, camera din mansarda.

Mi-e dor de cafeaua nemteasca sorbita pe furis in semi-intunericul camerei noastre, de o parte din Zarnestiul vazut de la etajul 2 inainte sa se trezeasca la viata sau de atipitul in bratele lui la 8 dimineata, dupa un somn intrerupt. Mi-e dor sa ma urc in rapidul de 15,30 care pleaca intotdeauna de la linia 7 si sa privesc 3 ore in gol cu castile in urechi, ascultand de fiecare data aceleasi melodii, sa ma enervez cand vad cum oameni care coboara la Ploiesti isi scot din geanta fel de fel de mancaruri urat mirositoare si nu se jeneaza daca ii deranjeaza pe ceilalti...Mi-e dor sa cobor in gara din Brasov, la linia 3 (intotdeauna, linia 3) si sa ma uit in jur, sa il zaresc si sa ma pierd in bratele lui, sa ii spun ca il iubesc si ca mi-a lipsit enorm tot timpul cat nu a fost langa mine.

Mi-e dor sa stau la masa cu parintii lui si cu Tesoro, care are o ceasca bestiala din care isi bea cafeaua, si mi-e dor de mini-excursiile pana la Brasov cu autobuzul in care adorm mai mereu din cauza oboselii. Mi-e dor de intoarcerea la Zarnesti cu trenul in care se aude muzica si de frigul care imi face mainile sa inghete. Mi-e dor sa asteptam sa se faca seara si sa ne pierdem unul in bratele celuilalt, sa adorm ascultand muzica si sa ma trezesc la primul lui tresarit.

Doua saptamani si o zi, se pare ca sunt condamnata sa tot numar, ca pedeapsa ca nu mi-a placut niciodata matematica. Si cu toate astea, imi amintesc vorba francezului "une relation a distance, ca marche"... Si asta imi da puterea sa trec peste fiecare zi si sa fiu din secunda in secunda tot mai aproape de el.

Nu mai mi-e dor de Paris cu atata frenezie si nici de micile istorii pe care le-am lasat acolo, am incetat sa sper ca va veni o zi in care o voi lua de la capat acolo si am inceput sa ma gandesc si la alte destinatii de concedii, concedii pe care le vom face doar impreuna...

Setea

E cat se poate de adevarat ca veghez la poarta inimii tale, fie ca e zi, sau ca e noapte. Chiar si atunci cand nu vrei sa ma asculti, chiar si atunci cand te indoiesti ca as putea fi eu, si, cu toate astea... sunt aceeasi Raluca Ungureanu, asteptand un mic semn, ca stii ca sunt langa tine.
As vrea sa stii ca, de fiecare data cand ma vei chema, voi fi acolo langa tine in mai putin de cateva secunde. Ma intorc de fiecare data la tine cu dorinta nebuna de noi, cu acea pasiune care depaseste toate granitele pe care mi le-am imaginat pana sa fim impreuna. Si de fiecare data cand ma chemi, voi veni sa iti luminez singuratatea intunecata.
Stiu tot ce trebuie sa stiu despre tine, ca si cum te-as cunoaste din copilarie, ca si cum am fi crescut impreuna, si orice lucru care te afecteaza e important pentru mine. Iti cunosc pacatele, grijile, si dorintele, si incerc sa le fac una si aceeasi cu ale mele. Imi vine sa urlu, e un dor nebun care ma apasa, am inelul pe deget si mi-e teribil de greu ca nu esti aici.
Te iubesc.

Tribut noua

Imposibil sau nu...

Mergem inainte.
Nu mi-am imaginat pana acum ca, printre multele mele povesti (si as fi o mincinoasa sa nu spun ca imi plac povestile, triste sau vesele, atat timp cat le traiesc eu si imi condimenteaza existenta), va veni un moment in care voi fi pusa in situatia de a trai o iubire la distanta.
Cand m-am hotarat acum 2 luni, sa plec la Brasov, pentru a intalni un om pe care l-am cunoscut la telefon, in ultimul loc din lume in care ma asteptam sa il cunosc, nu mi-am pus nici problema ca ce nebuna sunt, nici ca exista marea probabilitate ca ochii care nu se vad sa se uite la un moment dat.
Au trecut 2 luni peste noi, 2 luni in care dimineata de dimineata si seara de seara ne-am trezit si am adormit auzindu-ne vocile, 2 luni in care toate intalnirile noastre au fost "pe fuga", umbrite de certuri banale, cauzate de departare, de amintiri din trecut, de ceilalti... 2 luni in care am invatat, in ciuda tuturor obstacolelor sa ne iubim.
Cautam un citat care sa descrie iubirea noastra la distanta, si majoritatea erau destul de negative, multe povesti pe care le-am citit inclinau balanta inspre imposibilitatea unei astfel de relatii.
Cu toate astea, in multitudinea lor, am gasit un fel de motto, care da foarte bine pe langa "imposibilul este acel lucru pe care nu l-a facut nimeni pana cand cineva a reusit sa il faca". Este vorba aici despre "Distanta are asupra dragostei acelasi efect pe care il are vantul asupra focului: daca focul e mic - il stinge; daca e mare - il inteteste.". Si asta e povestea pe care eu si logodnicul meu o traim oficial de 2 luni, o poveste care pe zi ce trece se face tot mai frumoasa, si care ne apropie tot mai mult, in pofida celor 167 de km (numerotati, scrie asta pe biletul de tren dintre Bucuresti si Brasov).
Nimic nu se compara cu euforia data de primii pasi pe care ii fac de fiecare data la coborarea in statia Brasov, nimic nu se compara cu imbratisarile dupa 2-3 saptamani de absenta, si nimic nu se compara cu viitorul nostru impreuna.
Astazi implinim oficial 2 luni... si as vrea sa ii spun iubitului meu (logodnicului si viitorului sot, e acelasi lucru) ca il iubesc mai mult decat ieri si mult mai putin decat maine.
Si chiar daca azi, aniversam o iubire ca-n filme, din fata monitorului, si ne spunem "te iubesc" de la tastatura, stiu ca intre noi mai e doar un pas... Pe care il vom face impreuna. Te iubesc!