Gripa aviara, gripa porcina... ce mai urmeaza?

Una din activitatile mele preferate cand ma plictisesc maxim e sa citesc stiri scrise doar de dragul sa fie, sa bage omu' in panica, asa cum ne place noua romanilor, sa fim inconjurati de senzational. Primeam azi pe mail una din aceste stiri, si anume vezi Doamne, ca un tanar din Arad venit din Portugalia (de pe plantatii, probabil, ca ma gandesc ca nu o fi venit din excursia tematic religioasa la bisericile baroce de acolo) e suspect de gripa porcina.
In 2006 sau cand a fost marea valmaseala cu gripa aviara, vedeam la TV gaini arzand de vii si aruncate in cimitire zootehnice improvizate. Nu m-as mira sa se intample in cateva zile sau saptamani o treaba asemanatoare cu porcii.
Uite de aia nu ma uit eu la televizor.

Le-am dat mucu'!

Lasand la o parte dedicatiile politice din melodie, haideti sa o adaptam la mediul academic din facultate!!! Nu sunt tocilara indoctrinata, dar cine a luat 10 la econometrie? Le-am dat mucu! Am zis! Vaaaai, ce m-as mai baga si eu la un dans cu valuri...

La chanson du mercredi :)

Voici une de mes chansons préférées. Elle m'apporte la paix et la joie chaque fois que je l'écoute, et rapporte des mémoires inestimables.
Enjoy :)

Uită-i, Raluca!

Citeam zilele trecute pe un blog deosebit de interesant, pe care îl citesc zi de zi, și care mă binedispune de fiecare dată, despre fel de fel de personaje în care tu, ca om cu cele mai bune intenții ai încredere, și pe care le consideri prieteni, urmând să îți dai seama, la un moment dat, că au fost doar iluzii cu care ți-ai pierdut timpul. Foarte adevărată tipologia autoarei. Eu nu am avut neșansa să transform din cunoștințe în prieteni astfel de oameni, dar vă voi vorbi despre ce 2 categorii de persoane NU îmi doresc ca prieteni și care NU au nicio șansă să obțină de la mine altceva decât un "bună". Sunt sigură că mulți dintre voi cunoașteți astfel de personaje, și vă veți amuza recunoscându-le trăsăturile atât de evidente...

Tocilarul îndoctrinat se întâlnește în majoritatea cazurilor în mediile, să le spunem, academice. Nu este o persoană dotată cu inteligență extraordinară, dar are foarte bune abilități de a învăța pe dinafară formule și de a-l face pe profesor să îl considere un super dotat, în urma lingușelilor permanente și a bârfirii altor profesori pe la spate chiar cu cadrul didactic nou-cunoscut în față. Deși nu a lucrat o secundă în viața lui, cunoaște mai bine ca oricine cum stă treaba într-o organizație. Crescut de mic cu mentalitatea că trebuie sa aibă 10 pe linie și asta îl va ajuta să iasă din foame, ar fi în stare să te bată dacă îndrăznești să îi ceri ajutorul (un curs mic, un calculator la examen). Trist este că personajul în cauză este trecut de vârsta de 20 de ani.

Pițipoanca de miliarde se îmbracă ostentativ de la D&G, dar nu are niciodată 10 mii (de lei vechi) în buzunar. Se uită de sus la tine, că ei părinții îi dau bani (cel puțin, teoretic), iar tu lucrezi ca un sclav pe salariu sub 50 de milioane (că ăsta e standardul ei). Când va reuși să iasă la pensie, după 10 ani chinuiți prin facultate și șpăgi pe unde apucă, să ia și ea săraca blestemata aia de diplomă, tăticu o va angaja la firma unui unchi pe post de șăfă, și va lua acolo 2300 de euro lunar și îți va râde în nas.

Nefericirea face că sunt mulți ca ei/ele. Din fericire, am învățat să îi miros de la distanță și să mi-i țin departe. Și mai mult decât atât, să îi uit.

Together we can do more...

... fără nicio conotație cu vreo reclamă sau slogan pe care îl cunoaștem, cred, cu toții, expresia din titlu este cât se poate de adevărată. Vorbesc aici de oameni pe care am așteptat 20 de ani să îi întâlnesc, colegi alături de care fac lucrurile să meargă, oameni pe care îi iubesc și îi respect... și nu, nu mă refer aici la colegii de facultate (nu vă speriați, nu despre ei era vorba), ci despre colegii de birou.
Azi m-am simțit din nou campioană, după mai bine de 3 ani de când nu am mai avut sentimentul ăsta. Acum 3 ani, luam locul 1 la o Olimpiadă Națională și foștii colegi de liceu mă primeau cu aplauze în clasă, iar proful de mate îmi dădea un 10 drept recompensă (doamne, și ce mult l-am iubit pentru 10-la ăla!). Astăzi, o poză cu mine face parte din grupul celor care sunt campioni în departament, care așa nebuni cum sunt ei și zgubilitici (cazul meu, de altfel), sunt simpatici și fac treaba bine. Da, mă laud, și acum cei care îmi citesc blogul și-mi zic vreo două de mama în sinea lor (nu sunt mulți, ce-i drept, dar sunt și știu că atunci când nu învață la econometrie, comunicare, management și altele asemenea, stau și mor de curiozitate să vadă ce am mai scris), pot să moară (ca în bancul cu porcușorul agresiv).
Iar pentru colegii mei de birou, vă iubesc pe toți și vă mulțumesc pentru aprecierile voastre și pentru marea familie pe care o avem! Mai jos, dovada (click pe imagine pentru mărire)...

UPDATE... Postul ăsta trebuia să fie în franceză, dar l-am scris pe nerăsuflate și au ieșit cuvintele mai ușor.

Donnez-moi 5!

Aujourd'hui je célèbre un événement tres spécial pour moi : seulement 5 mois jusqu'à mon départ de Bucarest vers Paris. Puisque j'ai promis que la plupart de mes signalisations seront en français, j'ai décidé que toutes les situations positives qui m'affectent seront donc dans cette langue. Afin de faire le temps passer plus rapide jusqu'à 29 septembre, appréciez svp quelques photos de mon endroit préféré :

Despre motivație

Cum sunt prinsă în febra sesiunii, iar șefa de grupă ne-a anunțat cu bunavoința-i tipică cu o zi înainte de examen cam ce e de învățat (Doamne ferește și departe de mine gândul de a critica acest lucru, eu păcătoasa sunt vinovată că nu am mers la blestematul ăla de curs să știu - încă o dovadă asupra faptului că cel care deține informația este indubitabil cel mai puternic), m-am pus cu burta pe carte. Culmea e că în Biblia de manual pe care am dat 70 RON (că așa vrea profu, vă povesteam cu ceva vreme în urmă despre secretul prețului acestei cărți - o carte pe care, totuși, o citești cu plăcere, având în vedere că are un stil de a fi scrisă extraordinar, și vorbesc serios când spun asta), nu am găsit unul din subiectele teoretice de examen - și anume grila motivațională.
Întrebarea mea de student care a lăsat facultatea pe locul 2, și a preferat să facă ceva util tuturor, și anume sa muncească (și să muncească pe bune, să învețe la propriu ce înseamnă performanță, eficacitate, cultură organizațională etc., teorii pe care le înveți ca papagalul prin facultăți, dar nu prea se pupă cu ce e afară) a fost (negăsind răspunsul în carte): ce-o mai fi și aia?
Dar cum Facultatea, al cărui nume vi-l voi spune la momentul potrivit, pentru cei care nu îl știu deja, m-a învățat (și e un lucru bun) să fiu înainte de toate descurcăreață, am dat search pe Google. Că dacă v-aș spune că am devastat biblioteca, știu că nu m-ar crede nimeni. Nici măcar eu.
Și uite așa a aflat și Raluca ce-i aia (avea ea o bănuială, dar avea și nevoie de certitudini). Pe înțelesul tuturor, e un sistem (o grupare) de beneficii (bani, promovare, stagii de perfecționare și dezvoltare, asigurare medicală etc.) pe care un salariat le primește de la locul de muncă.
Era greu să scrie în carte treaba asta. Era prea scumpă, ar fi ajuns la 71 RON.

S-a dus și econometria...

... cel puțin până la vară... Examenul m-a terminat (e doar 6 seara și deja am un somn teribil) dar sperăm s-o fi pus de-un 5. Dacă nu, promit solemn cu mâna pe inimă că zi de zi îi voi dedica minim o oră. Ale naibii regresii multifactoriale...

Mahnire, dar si surprize, surprize...

Azi a fost la facultate ultima zi de predare a banilor pentru Balul de Absolvire, si am fost pusa in fata faptului implinit de a NU merge. Raspuns final. Ca o satisfacere a curiozitatii celor care inca se intreaba cum si de ce (pentru ca am inteles ca ar cam fi fost curiozitati de genul acesta desi pe mine nu ma intereseaza daca colegul X merge sau nu, e treaba lui), vin a va spune ca in 3 ani de zile am adunat atata mahnire fata de oamenii care mi-au fost colegi (din fericire pentru toti, nu ne vom mai vedea decat in sesiune), mahnire legata de comportament si relatii inter-umane, de lipsa de spirit de echipa, intr-ajutorare, empatie, de competita absurda pentru note si pentru a fi cel mai bine vazut de profesor(eu nu concurez cu nimeni, nu imi placea nici in generala statutul de vanator de note)incat am ajuns sa nu mai cred in importanta facultatii in sine. Imi pare rau ca termin 3 ani fara prea multe prietenii, si ca peste ani nu ma voi duce la intalnirile care se vor organiza (sau nu) dupa absolvirea facultatii, ca daca din intamplare ma voi vedea pe strada cu unul dintre fostii colegi, vom fi ca doua persoane necunoscute, care trec unul pe langa celalalt fara sa se salute. Cei care ma cunosc (majoritatea colegi de munca) si au avut ocazia sa mergem in Team Buildinguri sau sa iesim impreuna stiu si ma cunosc ca sunt sufletul petrecerilor si ca ma distrez maxim. De ce sa ne imbracam frumos in hainele de duminica si sa zambim fals in poza ca si cum am fi prieteni dintotdeauna cand tu esti cea care ai numai 10 si ai venit (si te respect pentru asta) sa rupi cartea in doua, iar eu sunt cea care mai si munceste, "care a intrat la facultate pe locul unuia care chiar vroia sa se tina de ea" am incheiat citatul(pentru cultura generala a tuturor, nu am luat locul nimanui la facultate, am fost admisa pe locuri speciale de olimpici, si in conditiile in care muncesc de 2 ani de zile si muncesc pe bune si am fost capabila sa imi mentin locul de la buget, nu cred ca are nimeni dreptul sa ma judece pentru alegerile facute, si sunt alegeri in care cred, oameni extraordinari pe care i-am intalnit si langa care am evoluat). De aia nu vin la Bal, pentru ca nu imi place sa mint si sa imi ascund sentimentele, si daca in 3 ani de zile nu am reusit de nici un fel sa avem o relatie cat de cat colegiala, un Bal nu va face minuni.
Privesc, pe de alta parte, cu drag, la colegii mei de munca, de care mi-e un dor teribil (fiind in concediu, de vineri nu am mai lucrat). Saca, Dana, Ramona, Celina, Tzarc, Adina, Ilinca, Ana si toti care mai sunt (mi-ar lua cred 10 randuri)... oameni in randul carora sunt atat de fericita., am mai spus-o si risc sa ma repet: este a doua mare familie. Chiar astazi unul dintre ei m-a sunat si am inteles ca m-ar cam astepta o surpriza placuta cand ajung la birou miercuri, despre care nici eu nu stiu foarte multe (ideea e ca nu trebuia sa stiu deloc dar a fost nevoie de ceva din partea mea sa se faca surpriza, asa ca nu stiu nimic, da?). Astept cu mare drag sa vad despre ce este vorba. Si, da, daca s-ar face 1000 de baluri cu ei, as merge la toate, pentru ca faza ca in facultate se fac prieteni pe viata e un mare bullshit. Prietenii adevarati (si aici Blonda este un foarte bun exemplu, si o urmeaza si altii) se fac in mediul in care grupul de oameni intreprinde activitati comune, cu scop comun, si nu doar individual, accepta dialogul si pe cel cu care imparte banca/biroul/spatiul de lucru asa nesuferit cum este, si incearca sa cladeasca puncte comune, sa invete de la cel din jur, sa comunice, sa zambeasca.
Sper ca este clar acum tuturor de ce NU voi merge nici la bal, si nici la festivitatea de absolvire, si ca desi este o durere sa spun acest lucru, vreau sa cred ca nici macar nu au existat astia 3 ani.
Cred in continuare in munca pe care o fac, in compania si oamenii cu care lucrez si in planurile mele de viitor. Voi deveni mare si fara cele cateva prietenii superficiale pe care as fi putut sa mi le fac in facultate.

Paris, France - la ville de mes rêves

J'ai décidé qu'à partir d'aujourd'hui la majorité de mes signalisations sera en français. Puisque la plupart de mes pensées sont dans cette langue, ainsi doivent être mes écritures. Aujourd'hui, j'ai senti le besoin de regarder des p'tites films de Paris, pour sentir l'atmosfere là bas, pour m'imaginer moi meme marcher sur ces belles rues, avec la personne qui m'attend là près de moi. Ces jours, quand je dépense à la maison, en étudiant et en faisant les choses qui m'ennuient, sont si ennuyant, je me sens parfois déprimée, en voulant être là, dedans la ville où j'appartiens. J'ai essayé de rechercher dans mon passé, pour réaliser le moment qui a produit mon amour pour la ville des lumières, et la réponse est venue de mon âme. Je dois avoir vécu là dans un vie precedente, la langue a toujours semblé ainsi familiare, les personnes là sont absolument superbs, et, surtout, Paris est la ville où j'ai aimé et ete aimé. 5 mois à partir d'aujourd'hui, 5 mois qui passeront comme des années pour moi, mais 5 mois de plein de l'espoir et amour pour la ville de mes rêves. Sentez-vous libre pour observer ce film tant que vous aimez, il montre peut-être juste 1 pour cent d'à quel point vrai Paris est.

A fost cutremur

Tocmai ce terminasem de scris postarea despre Castelul din Franta si ma pregateam de alte activitati, cand hopa! Cutremur ! A fost destul de maricel, mama a tras o sperietura zdravana, iar eu in loc sa ma bag sub tocul usii, am ramas la birou sa tin de laptop (tinand cont ca lunar platesc 100 de euro rata la el, mi-as cam da si viata). Si evident, nici nu s-a terminat bine, ca pe messenger toata lumea are status cu si despre cutremur, buni m-a sunat sa ma intrebe daca sunt bine... Probabil posturile TV vor face editii speciale cu breaking news, o vom vedea si pe Mama Omida cu preziceri despre marea catastrofa, la OTV se va redeschide serialul Elodia, Sorin Oprescu va face conferinta de presa prin care ne indeamna sa fim responsabili etc. Misto.

Amintiri ale altora, ce vor fi curand ale mele

Vaux le Vicomte va fi unul din locurile pe care le voi vedea cu siguranta cand voi merge la Paris. Este locul in care s-a filmat "Omul cu masca de fier", si mai mult decat atat., este cadrul multor scrieri de-ale lui La Fontaine...
Aflat la 55 kilometri distanta de capitala Frantei, intre Vincennes (care va fi de asemenea un "must see") si Fointainebleaue (ultima statie a pelerinajului din ziua a 5-a in tara mea preferata), Vaux le Vicomte este, totodata, unul din cele mai bune tratamente (vizuale, momentan) impotriva zilelor gri.
Inca putin si ajung si eu acolo...
Enjoy :)

Autostop

Nu am rezistat... oricat mi-as fi planificat sa invat la econometrie 60 de minute din 50, 25 de ore din 24... nu am rezistat ...dar nu despre asta e vorba, tinand cont ca e perfect adevarata zicala "pe nimeni nu intereseaza problemele tale" (oricum de luat examenul il iau, ca altfel ma pune mama in genunchi la colt pe coji de nuca si nu e bine).
Cand sunt abatuta, imi place sa conduc, sa merg cu masina prin locuri pustii, in afara orasului, sa vad drumul liber in fata mea si sa ascult Al Bano. E o senzatie de libertate, de impacare cu sinele, pe care rar o pot compara cu altceva. Si cum mergeam linistita catre Ploiesti, era deja inspre lasatul serii, cand vad pe marginea drumului o femeie pe la vreo 60 de ani care facea autostopul sa ajunga la oras. Cu toate ca in general iau in masina doar domni bine imbracati, neaparat cu ochi albastri ca ai lui Alain Delon (asta ca sa imi aminteasca de cei verzi ai Celuilalt), am oprit si m-am oferit s-o ajut pe doamna sa ajunga la destinatie.
Batranica parea foarte prietenoasa, am intrebat-o daca i se pare prea tare muzica, si am ramas surprinsa ca si ei ii placea Al Bano si recunostea versurile. Nu avea copii si nici nepoti, si nici macar un sot care sa o astepte acasa. Tot drumul mi-a vorbit despre cat de mult asteapta sa moara, pentru ca in viata asta a facut ce au vrut ceilalti, a fost transpunerea mamei, a bunicii, un model creat pentru ca "nu trebuie sa faci ce iti place, ci trebuie sa faci ce trebuie, iar tu nu stii cu adevarat ce trebuie, asa ca vei face ce iti spunem noi".
La inceput am avut impresia ca or fi lasat-o de la Psihiatrie sa plece acasa, saraca, ca doar tocmai ce fusesera sarbatorile, avea un fel de a vorbi neobisnuit de tanar in esenta pentru varsta ei. M-a intrebat brusc: "De ce nu ai ramas la Paris cand ai avut ocazia? De ce te-ai oprit cand ai terminat facultatea aia care nu ti-a adus decat dezamagire si nu ai avut ambitia sa devii artista, sa scrii, sa traiesti si dupa moarte prin personalitatea ta?Ai crezut ca in tara asta exista suficiente minti ascutite care sa creada in tine, si ca poti sa iti indeplinesti visul?". Cu tot respectul, i-am spus ca nu stiu despre ce vorbeste, dar mi-a taiat-o repede: "N-ai fost in stare sa faci nimic astia 30 de ani, ti-a placut facultatea de management, ai capiat invatand la scoala regresii si corelatii si uita-te la tine...mare sefa ai ajuns.".
Nici nu m-am dezmeticit bine si eram in fata unui semafor care arata rosu. Batranica a coborat din masina spunand "Si sa stii ca Celalalt n-o sa fie cu tine niciodata!", iar eu am ramas buimaca uitandu-ma dupa ea. Dupa 2-3 claxoane ale soferilor din spatele meu, m-am urnit din loc si am tras pe dreapta intr-un refugiu. Nu reuseam sa imi amintesc decat acele vorbe si ochii mari, verzi si tristi ai femeii. Am dat sa intorc cheia si sa pornesc de pe loc, cand am vazut pe scaun un plic. L-am deschis imediat, inca bulversata de situatie.
In plic erau 100 de euro (ce mai faci in ziua de azi cu banii astia? m-am intrebat), si alaturi o nota: "Raluca, ca vor fi 3, 7, 10 sau 20 de ani primeste acest dar ca piatra de temelie pentru realizarea imposibilului. Eu nu am reusit, dar tu va trebui sa faci asta, va trebui sa faci asta pentru tine! Pentru fericire!"... Semnatura din josul notei m-a clatinat... Raluca...
E frig in Bucuresti, e innorat, din cand in cand mai picura, iar eu sunt singura. Ascult Al Bano si visez la lucruri mari.

Econometria dauneaza grav sanatatii ... psihice :))

Inainte de culcare, dupa doua ore de invatat la econometrie si doua zile de absenta pe blog (blonda inca nu isi revine din concediu), am dat verdictul: numai un miracol ma poate ajuta sa iau examenul, mai am 4 zile la dispozitie sa infrunt imposibilul. Nu intra!!! Am si visat azi noapte cum calculam suma din suma si vedeam semnul ala de dispersie sau o chestie similara la patrat sau cum s-o numiiiii.Ma simt ca in melodia aia: "Doamneeee, vino Doamneeeee", iar starile pe care aceasta materie mi le incumba prin intermediul ipotezelor de homoscedasticitate aplicate in analiza modelului multifactorial de regresie liniara (gizas) sunt prezentate in filmuletul de mai sus.
Va zic acum noapte buna, sanatatea mea mentala are nevoie de un somn bun pentru a-si reveni la normal si sper ca pe 29 sa va zic ca am luat examenul. Ca tot imposibilul e lucrul ala pe care nu l-a facut nimeni, pana cand a venit cineva si i-a spart la nas pe toti.

Pre - sesiune

Dragii mei, desi poate suna ca un auto - reply gen out of office, in urmatoarea saptamana (pana pe 28 aprilie inclusiv) voi fi in "concediu". Nu e tocmai acel concediu pe care il visez, si anume nu ma voi trezi din pacate vazand rasaritul pe Champs Elysees (mai am vreo 5 luni si 8 zile pana atunci), dar voi fi in febra a doua examene, unul final si unul partial. Si trebuie sa le iau, ca altfel e groasa.
In consecinta, activitatea mea pe blog va intra in "somaj" pana la acea perioada, dedicandu-ma studiului academic (unde e emoticonul ala care isi face cruce?). Dar, cum sunt sigura ca unii din voi intrati zi de zi sa vedeti ce am mai scris, am hotarat ca pentru aceasta perioada sa ii predau stacheta Blondei, astfel incat "Imposibilul..." sa aiba doua autoare. Sper ca Blondie sa vina cu un aport de noutate si diferentiere aici, si bineinteles sa aiba timp sa va povesteasca... Iar cu voi ma reintalnesc pe 29 aprilie.

Locuri dragi

E Pastele, si majoritatea cunoscutilor mei au plecat acasa. Cu toate ca stau in Bucuresti de peste 15 ani, iar aici sunt aproape toti prietenii mei, aici am invatat si aici mi-am petrecut peste 70% din viata pana acum, nu am sentimentul ca sunt acasa. Mi-e dor sa ma trezesc dimineata in casa bunicilor, in care am copilarit, sa vad pe geam dealurile impadurite din Muntii Apuseni, sa aud vorbindu-se ardeleneste in jurul meu, sa merg la magazinul din centru si sa ma intrebe toata lumea cum e viata pe la oras, ce mai fac ai mei, ce mai face sora mea, cum e la facultate, cum e la munca... sa ma salut cu toata lumea si sa aud comentarii in jurul meu. Mi-e dor de strada pe care stau si pe care o vad acum, din nefericire, maxim 10-12 zile pe an, strada care acum 15 ani era plina de copii, prieteni pe care i-am pastrat sau care s-au pierdut sub umbra timpului, cu care ne jucam v-ati ascunselea, sau de-a magazinul, cu care ma plimbam cu bicicleta pana la ore tarzii in noapte...
E trist cum in fiecare an cand ajung acasa, si vorbesc aici de comuna Criscior din judetul Hunedoara, aflata la 5-6 km de orasul Brad, despre care spun cu mandrie ca este orasul meu natal, e trist cum aud ca e din ce in ce mai pustiu, ca vecinii s-au dus in Italia sperand la un trai mai bun, ca prieteni cu care mai ieri ma jucam "flori, fete si baieti..." au plecat definitiv la Arad, Cluj, Timisoara... ca populatia e din ce in ce mai imbatranita si mai putina... Locurile de munca, industria nu mai exista sau lipseste cu desavarsire (vorba lui Caragiale), oamenii se zbat cu greu sa isi castige existenta, multi au povesti triste in spate despre care se tem sa vorbeasca, iar printre putinele activitati de relaxare se numara o plimbare in parculetul din centrul comunei.
E deosebit de trist ca o zona cu un potential turistic atat de mare este lasata efectiv de izbeliste, sa moara, sa fie uitata. De ce te-ai duce sa petreci un weekend la Criscior, cand exista mult prea artificialele Sinaia si Predeal mai bogate?
Daca vreodata as avea puterea sa fac ceva, as investi astfel incat comuna mea sa devina cunoscuta. Sunt locuri superbe, care merita vazute, si ca sa imi fie dorul mai putin aprig pana cand o sa imi iau un concediu sa fug pana acasa, impartasesc cu voi cateva poze:

Strada mea, atat de vesela in urma cu 15 ani...

O parte din parculetul de care va vorbeam...

Vedere din parc spre ceea ce candva era "clubul" iar azi s-a transformat intr-o carciuma :(

Drumul catre izvorul rece...

Cu Patricia, prietena mea din copilarie, la furat de prune

Casa bunicilor atat de draga, si biserica catolica

Biserica noua din Criscior

Norii se lasa asupra comunei

Gradinita (Doamne, ce vremuri!)

Caminul cultural

Biserica veche din Criscior

Spovedanie

Azi am hotarat sa imi petrec ziua de Paste cu 2 colege care lucreaza azi, sa le mai tin de urat si sa mai vorbim de una, de alta... Si uite asa, am dat de poezia "Spovedanie" a lui Mihai Eminescu, poet pe care desi l-am citit mult in liceu (imi amintesc si acum de orele de literatura dedicate aproape exhaustiv lui in clasa a XI-a)... nu am reusit sa ii descopar intreaga arta. Gasiti aici poezia "Spovedanie", prin publicarea careia noi, romanii, am incercat sa demitizam printre putinele genii autohtone cu care ne putem lauda. Mie nu mi se pare nici un inscris de rusine, si nu sunt nici versuri care sa mai faca in sexolul XXI pe cineva sa se rusineze. Mi se pare o poezie pe cat de primordiala, pe atat de geniala si libera pentru vremurile in care a fost scrisa. Si chiar daca marele poet era considerat nebun cand a scris-o, cred ca fiecare dintre noi in momente de sanatate mentala pura trece prin astfel de stari. Enjoy the reading.

Nu! EU iti multumesc....

... o fraza pe care colegii si prietenii mei apropiati au auzit-o frecvent in ultimul timp dupa ce imi multumeau pentru ceva, si sunt sigura ca daca printre cei care citesc "Imposibilul..." sunt si ei, o vor recunoaste. Si daca spovedania nu este unul din punctele mele forte, va spuneam (de altfel) ca nu sunt foarte religioasa, as dori sa le multumesc oamenilor care fac ca fiecare zi din viata mea sa fie mai frumoasa.
Iti multumesc, Diana, pentru ca de 2 ani suntem nedespartite, pentru ca esti acolo sa plangem si sa radem impreuna, sa ne mai crizam, sa batem Bucurestiul in lung si in lat, sa facem speculatii pe teme care de care mai nebune, si iti multumesc ca impreuna vom vedea Parisul. As mai vrea sa iti multumesc ca esti acolo sa plang pe umarul tau, sa ma certi si sa ma iubesti, sa ma trezesti si sa ma intelegi, sa ma incurajezi si sa ma faci sa redevin eu atunci cand imi uit calea.
Iti multumesc, Ana Zarnescu, ca ai devenit bruneta care intregeste grupul, ca ma privesti cu drag si acum, cand stii mai multe despre mine decat ceilalti din anurajul de zi cu zi. Iti multumesc ca in momente in care aveam nevoie sa plang cu cineva, ai fost acolo si m-ai ajutat sa imi amintesc de lucruri care m-au facut fericita.
Va multumesc Saca, Tzarc, Celina, Dana, Adela, Mia, Simona, Claudia, Ilinca, si Olga ca imi suportati bancurile cu marmota din padure si cu porcusorul agresiv, mailurile funny si crizele mai mult sau mai putin de personalitate. Va multumesc ca in jurul vostru ma simt eu insami, si am gasit a doua familie, mult mai mare decat prima.
Va multumesc, Alina C, Cosmina si Octav ca m-ati luat in echipele voastre si m-ati ajutat sa fac lucrurile bine, sa imi placa ce muncesc si sa redescopar in fiecare zi aspecte frumoase ale muncii pe care o depun.
Iti multumesc, Celalalt, pentru ca sunt indragostita, si ca mi-am dat seama datorita tie ca sunt sentimente pe care nu le-am pierdut.
Va multumesc tuturor, cei care imi cititi blogul, ca datorita voua, voi ajunge sa scriu despre lucruri care ne privesc pe toti, si ca prin voi voi creste.
Si va doresc tuturor Sarbatori cu lumina!

La multi ani, tata!

Astazi, 18 aprilie, este ziua tatalui meu. Si desi sunt ani buni de cand nu ne-am mai vorbit (nu pentru ca eu mi-as fi dorit asta, dar ca asa a fost natura lucrurilor, iar eu nu am dreptul sa le judec), desi telefonul meu nu a sunat niciodata de ziua mea si sa apara pe ecran numele lui, as vrea sa ii spun ca mi-a lipsit. Mi-a lipsit 20 de ani, si poate, daca l-as fi avut mai aproape, astazi eram mai puternica. La multi ani, tata!

Ascult-o in tacere

Tu as une chance : le cadeau de ressentir
La plus grande douleur de l'amour que tu ne peux cicatriser
Elle brise toute la mémoire que tu
Gardes en toi...

Scrisoare pentru Diana

Si pentru ca tot imi place sa scriu, si vad ca acest lucru imi iese deosebit de bine cand trec prin emotii puternice, m-am gandit sa impart cu voi pasaje din viata mea, despre care ma gandesc tot mai serios ca s-ar putea aduna foarte frumos intr-o carte de beletristica. E adevarata zicala conform careia orice sut in fund e un pas inainte, si aici vreau sa aduc in fata facultatea pe care am urmat-o. Pe mine nu numai ca nu a reusit sa ma invete nimic, avand in vedere ca in liceul pe care l-am urmat (si ii spun numele cu mandrie, "Scoala Superioara Comerciala Nicolae Kretzulescu") am invatat toate notiunile economice la un nivel mult mai inalt si mai elevat ca in facultate, dar m-a confruntat cu situatii si oameni pe care imi doresc sa nu ii mai intalnesc niciodata. Am cunoscut individualismul, rautatea, ambitia prosteasca, lipsa de comunicare si prietenie, egoisumul, si toate aspectele urate ale naturii umane. Pentru ce pot sa ii fiu recunoscatoare facultatii? Pentru ca mi-a aratat, tarziu ce-i drept, ce imi place cu adevarat, ce imi place si nu am gasit aici. Imi place sa scriu, sa fiu creativa, sa ii ascult pe ceilalti, sa le vorbesc si sa imi creez o relatie cu cei din jurul meu, sa iubesc, sa am incredere si sa fiu capabila de emotii puternice.
Scrisoarea ce urmeaza este pentru cea mai buna prietena a mea, in prag de Paste, si repet, ar fi un bun rezumat al unui roman despre mine. Enjoy, cu mentiunea ca numele si unele situatii au fost omise, pentru ca fiecare este liber sa aiba intimitatea lui. Dar esenta lucruilor este reala, iar Diana (sau Blonda) le poate garanta veridicitatea.

Buna, Diana, raza mica de soare ce esti...

Sper ca a fost OK la dentist si ca nu a durut prea tare :)
Eu in seara asta am iesit cu noua noastra prietena, mi-a facut bine sa vorbesc cu ea despre aminiri frumoase, e genul de om cum esti tu, pe care am impresia ca il cunosc demult. Evident nu se compara cu tine, dar mi-a facut bine sa ies, sa ma mai descarc, sa aud o parere de la cineva care nu cunoaste pe nici unul din ei... I-am vorbit despre Paris si despre francez, despre felul in care ne-am apropiat acum 4 ani si uite cum, dupa atata timp, ne scriem si asteptam sa ne revedem...Am retrait povestea cu Alex, ce a fost frumos din ea, bineinteles, modul in care ne-am apropiat si am avt o relatie de vis, cum am trait impreuna cele mai frumoase momente, cum a facut atatea sacrificii, ca dovada a cat de mult m-a iubit...am retrait povestea cu Dorel atunci cand ne-am cunoscut si mai apoi m-a asteptat la facultate, mi-am amintit de ghicitoare si de profetiile ei care pareau atat de reale, de Vali si de trandafirul pe care il mai am, care desi s-a uscat, nu si-a pierdut culoarea... Am retrait si momentul in care l-am cunoscut pe Celalalt, discutiile noastre pe care eu mi le imaginam pline de sens...
Si desi toate povestile au avut un final indepartat de cel pe care mi-l doream la momentul respectiv, fiecare a avut o parte frumoasa, o parte amuzanta, sunt experiente care m-au format ca om, care desi m-au dat cu capul de pereti si m-au facut sa plang, m-au invatat multe. Citeam despre universurile paralele si o sa ma crezi nebuna, dar scrie pe net ca exista o teorie conform careia sunt infinite lumi asemenea cu a noastra, dar paralele, in alta dimensiune. Si in una din ele, Raluca e fericita cu Alex (cine stie cum or fi evoluat lucrurile), in alta are cu Dorel 3 copii mici, grasi si chei, in alta probabil e cu Vali calatorind si vazand lumea, iar in alta e fericita cu Celalalt.
M-a ajutat mult sa ii spun ce simt pentru el, sunt intr-o stare de pace, si ma simt impacata cu mine insami. Daca ar fi sa compar tot ce mi-a dat Dumnezeu(o familie, o educatie, prieteni adevarati asa cum esti tu, un job, un mod optimist de a fi si de a-i face si pe ceilalti sa fie) cu ce nu am, adica pe cineva, sunt o persoana fericita.
ldeea e ca la modul meu de a fi, ca om, actionez sub impuls si sufar o zi doua trei... zece, dupa care o iau de la capat. Asa a fost de fiecare data. E trist sa il vad pe Celalalt pe mess acum, sa vad cu nu e busy, nu e nici idle, si ca nu ii pot spune nimic. Ar fi hilar sa il intreb daca e OK, si ce parere are, si sa incerc sa despic firul in patru... ce ma bucura e ca nu mi-a dat ignore, si probabil ca daca i-as spune ceva, mi-ar raspunde. Mi-e dor sa vorbesc cu el, cum era pe vremuri, si ma doare ca niciodata nu va mai fi ca inainte, adevarul e ca nu imi pot opri emotiile si nu pot sa nu sufar. Vor trece multe zile si imi voi reveni. Trebuie sa merg mai departe. Imi amintesc cum eram cand am venit din Paris, ma simteam claustrata, vroiam sa mor, imi imaginam ca nu voi mai merge niciodata acolo, vedeam avioane si plangeam, ma uitam nebuna dupa ele, imi aminteam mereu. A durat mult pana cand starea aia de depresie sa se transforme in nostalgie si amintiri frumoase, in ambitia de a le revedea. Si acum, datorita tie, ma voi intoarce in locurile pe care le iubesc atat de mult. Pana si noua noastra prietena a ramas fascinata despre modul in care vorbesc despre Paris, despre oamenii de acolo si a zis ca si-ar dori si ea sa mearga, ca vrea demult. Din punctul meu de vedere, vino, i-am spus, si o sa vezi ca tot ce iti vorbesc e deplin adevarat.
Mi-am amintit de francez, de felul in care se purta, atat de elegant cu mine, si mi-e dor. Desi Celalalt e mult mai viu in mine decat oricare altul, si va dura pana sa se mai stinga.Gata, ca am devenit melancolica. Dar imi face bine sa scriu, sa iti scriu, as muri fara tine.
La job e super, a venit azi team leaderul din concediu, m-a felicitat pt rezultatele din ultima saptamana. Iar colegii mei ma ajuta enrom sa fiu optimista, adevarul e ca rad toti aia din jurul meu cand le povestesc de marmota si blanitza ei, de gentile si ochelarii cu sclipici, de cafenele pitzi pe care le frecventam.
Imi face bine ca sunt intr-o atmosfera pozitiva, si sper ca starea asta sa ma lase.
Mi-e dor de Celalalt, nu are rost sa mint, si stii ca nu iti poti scoate pe cineva din suflet, iar in cazul meu e si mai si. Promit ca trec peste starea asta si sa dea Dumnezeu sa ne vedem cu bine saptamana viitoare, si sa imi spui ca de frumos a fost acasa.

Lucruri bune in Saptamana Mare

Nu am fost niciodata o persoana religioasa, iar cei care ma cunosc pot confirma asta. Recunosc, biserica o frecventez rar (iar cand spun rar, ma refer la ceva foaaaaarte rar), iar la Dumnezeu ma rog mai mult in sesiune. Cu toate astea, tot cei care ma cunosc pot confirma ca am un suflet bun, sunt o persoana prietenoasa, gata oricand sa ii ajute pe ceilalti, poate doar cu un zambet sau un banc cu porcusorul agresiv (cred ca tot departamentul credit & collection il cunoaste deja), sau poate cu mai mult. Fac parte, daca tot sunt la capitolul marturisiri, din categoria persoanelor care iubesc si care ar fi incasat cu bucurie glontul menit celuilalt. Dar nu despre asta e vorba acum...
Azi e vinerea mare, si daca, in general, tai si spanzur, suspend, sunt ferma, si desi deschisa negocierilor, prefer bunastarea businessului bunastarii clientului in situatiile cu care ma confrunt, cum e, de altfel, perfect normal, azi am fost altfel. Am amanat la plata, am reconectat si am crezut toate promisiunile pe care oamenii mi le-au facut, am vrut sa ii las de Paste sa comunice cu cei dragi, sa simta ca e sarbatoare si ca prin flexibilitatea organizatiei in care lucrez, si bineinteles a mea, sunt la loc de cinste. Si e o idee demna de luat in seama si pe viitor. Cu toate astea, nu am postat acest lucru azi ca sa ma laud, ci ca sa evidentiez un apect care m-a intristat nespus azi, un eveniment petrecut in autobuzul 205 cu care circul frecvent de acasa la munca si invers.
Cum nu e un secret pentru nimeni ca locuiesc in cartierul Baneasa, foarte aproape de aeroportul low-cost, incep prin a spune ca azi m-am urcat linistita in el, cu scopul evident de a ajunge la Scanteia, si de acolo sa imi continui, evident, drumul spre munca. Pentru cei care nu cunosc intersectia de la Baneasa de unde opreste 205, o sa va spun eu ca e o brambureala totala, trecerile de pietoni exista si nu prea, traficul este infernal pe tot parcursul zilei, iar casele de bilete RATB daca nu exista, lipsesc cu desavarsire ori sunt ascunse in partea opusa aeroportului sub forma unor gherete care ma fac sa ma gandesc la Afganistan.
Am invatat la matematica in liceu despre grafuri, si din ce imi amintesc eu, si sper sa nu ma insel, era vorba despre cum sa pozitionezi anumite puncte strategice in linie dreapta astfel incat sa eficientizezi la maxim un proces. Ei bine, daca vii in Bucuresti cu avionul si vrei sa ajungi la gara, dar nu ai bilet de autobuz, trebuie sa dai dovada de mult spirit de aventura si orientare ca sa faci lucrurile bune.
Revenind la subiect, ca am deviat un pic de la el (asta e, imi place sa va tin de vorba, iar in perioada asta, e cel mai bun tratament pe care pot sa il iau), la statia Aeroport Baneasa au urcat un grup de 4-5 persoane, venite de la aeroport, romani care s-au intors de la capsuni in tara, sa sarbatoreasca Pastele in locurile in care s-au nascut. Oameni cu priviri obosite, bagaje grele si multe, nerabdatori sa ajunga la gara si sa se indrepte spre orasele lor, oameni simpli, ca mine si ca tine, romani si nu rromi, fara punga cu aurolac sau mai stiu eu ce alte ciudatenii se plimba nestingherite prin oras cu mijloacele de transport in comun. Cum este normal in orice tara membra UE, oamenii de care va spuneam s-au dus frumos inspre cabina soferului, dorind sa cumpere bilete. Soferul a dat din cap neputincios si le-a explicat mai mult sau mai putin printre dinti ca trebuiau sa faca o intreaga explorare a intersectiei Baneasa sa gaseasca mirobolanta casa de bilete. Oamenii, normal, grabindu-se sa ajunga la destinatie, ce era sa faca? Sa mai piarda inca o ora aiurea pentru un amarat de bilet? Nu. Au intrebat prin autobuz cine are bilete, nu avea nimeni, si drumul a continuat. Pe la Miorita se intampla, cum dupa cum va asteptati, sa urce in autobuz controlorii. Mai exact, 2 controloare cat scobitoarea, cu fete pleostite si inasprite de natura muncii lor. Pe cine sa ia la intrebari? Ati ghicit, tocmai pe grupul de romani. Ca ce daca statia era departe, ca erau obligati sa cumpere bilete, amenda 50 RON/persoana pe loc sau 100 RON ulterior. Am ramas surprinsa cum oamenii au scos banii fara sa se tocmeasca si au platit. Imi venea sa plang.
Mi s-a intamplat, si nu de putine ori, si cei care merg cu REBU-ul (pardon RATB-ul) prin Bucuresti pot confirma, sa prind controlori in autobuz. Si in acelasi autobuz sa fie oameni mai tuciurii, cu fete de infractori, eventual si cu punga la gura, galagiosi, mirositori si alte lucruri minunate, iar controlorii nu numai sa nu ii legitimeze, dar sa mai aiba putin si sa le zica sarumana.
Este Vinerea Mare, romanii cu dor de tara fac sacrificii uriase sa vina acasa, si asta e primirea pe care semenii lor le-o fac, bun venit in Romania.
E una din zilele cand timpul nu are rabdare cu mine si mi-e dor de Franta de mor. E una din zilele cand mi-e rusine ca sunt romanca si ca ma numesc Raluca. E una din zilele in care voi adormi cu gandul ca desi imi va lua poate ani, nu o sa prind varsta de 30 de ani aici.

Stare de spirit

Sunt optimista dar mi-e teama de esec

Una din teoriile pe care le-am invatat in facultate, si care mi-au ramas in minte si dupa ce s-a terminat examenul, este cum sa ai cheia succesului. Nu numai in afaceri, ci si la locul de munca, in viata personala, in relatiile cu ceilalti oameni. Pentru a avea cheia, primul pas pe care trebuie sa il faci tu, ca om cu mentalitate de invingator, este sa fii capabil sa te transpui in viitor sub imaginea pe care ti-o doresti. Chestia asta m-a ajutat sa imi indeplinesc visul de a revedea Parisul, care acum 4 ani era imposibil, intre timp a devenit improbabil, si iata ca putin peste 5 luni il mai despart de materializarea inevitabila. Si este un vis care implica multe sacrificii, un vis care ma facea fericita, nerabdatoare, si care urmeaza in scurt timp sa devina realitate.
Un alt exemplu al gandirii pozitive e format din examenele de la facultate. E destul de rusinos, dar sanatos totodata, sa recunosc ca la unele chiar m-am dus cu mana-n c**, adica nu am avut nici macar amabilitatea de a deschide cartea. Cum nu sunt de principiu ca inainte de examen stau si invat toata noaptea sute de pagini, si cum sanatatea mea este mai importanta decat stresul provocat de o noapte nedormita, am visat ca ma duc la examen si il iau. Pana acum, le-am luat pe toate, si cu 5, si cu 10, in functie de inspiratia de la fata locului, fara sa copiez, ci doar stiind sa ii spun/scriu profesorului niste cuvinte pe care vrea sa le auda (eficacitate, rentabilitate, rationalizarea resurselor... in jurul acestor concepte se cam invarte tot). Bun, perfect pana aici. Deci ar trebui sa concluzionam, dragii mei, ca mentalitatea de invingator este un leac universal valabil si ca merge in toate situatiile. Si din experienta mea personala as putea sa va dau n exemple care sa sustina teoria invatata la scoala.
Pana aici, sunt foarte optimista si ii incurajez pe toti sa creada in idealurile lor, sa se imagineze ca traiesc in ele si sa faca totul pentru a le atinge. Este un mod de a gandi foarte sanatos, si este piatra de temelie in constructia viitorului.
Zilele astea, in schimb, mi-au aratat ca si cei mai optimisti dintre optimisti, sau mai pe scurt subsemnata, se tem de esec. Si se tem rau. Daca stiti reclama de la Altex (daca nu, o gasiti aici), puteti intelege ca orice as auzi despre o anumita problema, eu tot batman, batman, nu mai cred nimic. Am intrebat-o pe Blonda, am cautat pe net, am cautat chiar in trecutul meu cel mai bun medicament anti frica de esec, si concluzia la care am ajuns a fost una singura. Ca sa imi inving temerile, cel mai bun mod este sa le infrunt. Daca nu as face asta, solutia nu ar exista, iar eu mi-as imagina tot felul de scenarii despre o anumita situatie, mai mult sau mai putin conforme cu realitatea. In schimb, daca pui fata in fata cu tine problema care te macina, ii gasesti cauzele, vezi cum a evoluat si pui punctul pe i, in cel mai rau caz nu ai gasi nici o solutie, dar exista si sansa (mica sau mare) ca sa se rezolve.
Motiv pentru care voi cauta ca toate temerile mele legate de esec, indiferent care ar fi natura acestuia, e sa formulez clar si concis problema de care mi-e frica si sa incerc sa o rezolv. E o cale mai anevoioasa, nimeni nu neaga, dar face parte din mentalitatea de invingator pe care o am, si pe care va incurajez sa o aveti toti.

De trei ori dragoste

In seara asta am fost la teatru. O experienta noua, si impresionanta in acelasi timp. Daca pana acum v-am obisnuit sa va vorbesc despre trairile mele mai mult sau mai putin intense, astazi va voi vorbi despre piesa, pe scurt. "De trei ori dragoste", in regia Ulrikai Dopfer este o confruntare intre doua lumi si abordari complet diferite, dar cu asemanari atat de simple la nivel de baza - Japonia si Europa. Piesa prezinta triunghiul conjugal - sotul nefericit si dornic de noi "descoperiri", sotia isterica si amanta mereu tanara, atat la nivel de ridicol, cat si la nivel de iubire ridicata pana la sublim, la nivel de confesiune inainte de patrunderea in Iad a fiecaruia dintre cei trei. Pe mine m-a impresionat, m-a amuzat (mai ales scena cu "mie imi place ceaiul Lipton") si m-a facut sa meditez la lucruri care se intamplau ieri, se intampla si azi, si vor avea practic aceeasi continuitate intotdeauna. E o piesa care merita vazuta, la care nu m-am plictisit, si pe care as revedea-o cu placere. O recomand, se joaca sambata la Nottara.

Astia-s niste hahalere - cel mai tare refren

Ca tot vorbeam intr-un post anterior despre inventivitatea romanului in circumstante care de care mai diverse, am dat pe youtube de ultimul hit in manele. Sper sa nu aruncati acum cu oua (ca tot e Pastele) in mine, ca am pus manele pe blog, dar nu a putut trece neobservata.
Nu sunt de acord cu arestarea lui Gigi Becali, cred ca multi dintre noi ar fi reactionat la primul impuls intr-o situatie asemanatoare, furtul unui bun personal de valoare, cu siguranta nu la astfel de proportii, dar ar fi reactionat. Nu asta era topicul, dar a fost ca o paranteza.
Cert e ca Becali se pare ca are foarte multi sustinatori, care il incurajeaza prin metode care mai de care mai inedite, iar maneaua cu refrenul "astia-s niste hahalere" mi se pare de departe lider de PR din acest punct de vedere.
Eu m-am distrat maxim ascultand-o. Sper ca si voi :)

Ce mai nascoceste romanul pe timp de criza

Cum pe timp de criza (ca tot e la moda), romanul gaseste mai mult ca niciodata cai iscusite de a face bani in mod fraudulos, m-am trezit cu inboxul de la adresa personala plin de spamuri de genul:

Stimate client,

Marti, 18 Martie 2009, din contul dumneavoastra s-a incercat o extragere de numerar folosind ATM-ul Agentiei Raiffeisen Bank din Sectorul 2, Bucuresti (adresa: Soseaua Iancului, NR.2) in valoare de 300 RON.
Datorita sistemelor noastre de protectie, Raiffeisen Bank nu a autorizat tranzactia.

Ca masura de securitate am suspendat contul dumneavoastra Raiffeisen Online.
Pentru a debloca/verifica contul, va rugam sa accesati pagina Raiffaisen Online si sa introceti corect datele necesare autentificarii.

La inceput am zis wtf, nu am avut si nici nu cred ca urmeaza sa am prea curand relatii cu banca respectiva. Nu de alta, dar am deja credit si carduri la alte banci, si imi sunt mai mult decat suficiente, ca sa nu spun ca numar lunile pana cand voi fi un om liber, fara datorii, rate si alte mizerii. Lucrand intr-un domeniu in care tentativele de frauda facute de clienti sunt in numar mult prea mare, mi-am dat seama imediat de faptul ca totul era o teapa, dar una foarte bine pusa la punct. Ti se dadea un link in care trebuia sa treci userul si parola de la contul on line, informatii care ar fi ajuns la cine trebuia, si nu cred ca ar fi durat mai mult de cateva secunde pana la golirea contului. Si cum romanii sunt si foarte precauti din fire in cele mai nepotrivite momente, continuarea este usor de imaginat.
Am dat un forward la mailul respectiv (primul din ele, ca au urmat sute) la serviciul clienti de la banca, si nici pana in ziua de azi nu am primit un raspuns. Nici macar: "stimate posibile client, va multumim pentru sesizarea facuta si va asiguram ... bla bla", cum se intampla la orice firma care se respecta si se confrunta din pacate cu astfel de situatii.
Daca in cazul telefoniei mobile, faza cu "felicitari, ai castigat 1000 de minute, 10.000 de euro si o excursie in Hong Kong, reincarca-ne cartela prepay cu 100 de euro daca le vrei" a inceput sa isi reduca din amploare, atacurile de phishing cu care se confrunta bancile sunt de dimensiuni mult mai ample, cu atat mai mult cu cat par extrem de veridice. Nu am vazut pana acum nici o intrerupere a unui spot publicitar la televizor, ceva gen "alcoolul si tutunul dauneaza grav sanatatii", in care bancile sa precizeze ca publicul larg sa nu ia in considerare astfel de mesaje venite prin email.
Da, este obligatia noastra sa ne informam in situatii care necesita oferirea de date personale tertilor, si eu una nu as fi cedat unor astfel de mailuri (care din cate am inteles, au ajuns si pe la multi cunoscuti de ai mei), dar pentru majoritatea tintelor unor astfel de atacuri, o informare in plus ridicata la cote de "atentie" ar fi mai mult decat bine venita.

Oameni care ma fac fericita - partea a doua

Daca tot sunt intr-o forma de zile mari, datorata energiilor pozitive acumulate la sfarsitul zilei, m-am hotarat ca, daca am reusit sa deschid lista (si sa o nominalizez a n-a oara pe cea mai buna prietena din lume)... sa vorbesc deschis si despre alte lucruri care imi aduc buna dispozitie.
Despre job si colegii de birou -de cand sunt in firma, am cunoscut multi oameni si am avut contact cu multe activitati. Sunt a doua mea familie, si sunt fericita ca m-am integrat in ea, si asa cum sunt eu, cu bune si cu rele, niciodata nu am avut senzatia ca ceva nu e in regula. Imi place ce fac, si imi plac oamenii cu care lucrez. Si asta ma face fericita. In ultimul timp, i-am cam stresat cu mailuri si poze funny, cu bancuri cu porcusorul isteric si filmuletze cu camera ascunsa, mai mult sau mai putin sexy, dar nu ma deranjeaza, si daca din punct de vedere al jobului, suntem toti cam tot pe acolo, eu sunt cea care ii distreaza sau se mai crizeaza la caterinca din cand in cand.
Damn...si acum vine partea cea mai grea, apropo de chestii care ma fac sa ma simt bine, sa fiu fericita si sa imi treaca brusc orice stare de nervozitate (deh, se apropie sesiunea, si nervii mei mai au o usoara tendinta sa cedeze. Nu-i bai, imi trece repede) :) Partea care urmeaza e NOT job related!
Am observat ca de la o vreme, nu foarte de demult, nu reusesc sa imi dau seama de cand dureaza treaba asta...dar de la o vreme ma simt ca la 16 ani :D sau ma rog, 15... adevarul e ca am fost un copil precoce, si mintea de atunci a ramas in stare latenta si acum, dupa multi ani. Gen fluturasi in stomac, cam pe acolo bat. Ce e mai greu e ca in urma experientelor mai mult sau mai putin traumatizante acumulate in ultima perioada, la capitolul viata personala (stuff like that), nici nu stiu cum sa reactionez. Grava situatie :)
Oricum, e un lucru care ma binedispune, si astept o continuare. Care de data asta o sa vina (sau nu) de la sine. Si cum timpul nu mai are rabdare, e deja joi, sper intr-o continuare destul de repede. Detaliile sunt irelevante, important e ca Raluca e cam indragostita, si ii place treaba asta. Cum ar zice un coleg care mi-e tare drag: vai, fata, gizas, craist :)) cum se poate asa ceva?
Nu o sa insist pe treaba asta, mai ales ca e very personal, si e cam tot ce pot sa scriu despre noua situatie cu care ma confrunt, si cum tind din acest blog sa creez o perceptie proprie despre evenimente obiective si nu personale, pot doar sa sper ca o sa fie bine. Indiferent de continuare, :D ea imi va apartine si promit ca de la urmatorul post sa lasam starile personale la o parte si sa vorbim despre lucruri serioase.

Oameni care ma fac fericita

Fericirea e un lucru bizar, abstract si relativ pe care si-l doresc toti. Unii vad fericirea in bani, altii in dragoste, poate unii o regasesc in cunoastere... La mine, lucrurile sunt mai simple. Pe mine ma fac fericita oamenii pozitivi din jurul meu, comunicarea cu ceilalti, iar azi am o stare de excelent tocmai din acest motiv.
M-am intalnit la Romana azi cu Blonda, iar intamplarea a facut sa ne vedem si cu o colega de la munca si o prietena de a ei, care venisera in acelasi loc cu noi. Si daca tot ne cunosteam, am zis hai sa stam toate la masa si sa ne facem timpul sa treaca in mod placut. Nici nu am simtit doua ore, am descoperit ca nu sunt singura care are o parere nu din cele mai bune despre Facultatea, si ne-am amuzat teribil despre abordarea triaxiala a lui Toulouse, care mi-a picat mie la oral semestrul trecut. Ne-am amuzat vorbind despre Roma, Paris, timp liber, joburi, si fel de fel de mizerii si a fost minunat sa ma redescopar, sa vad ca imi pot crea un cerc de cunostinte si prieteni in randul carora ma simt bine.
Pentru mine, toate greutatile de zi cu zi, mai mult sau mai putin importante, dispar sau devin solutii, in momentul in care sunt inconjurata de oameni care sunt impliniti, sau muncesc cu drag pentru implinire, oameni care reusesc sa transforme clipele in lucruri minunate. Daca am reusit sa traiesc fara Vali, care a fost una din marile mele iubiri (deh, e mai multe), sunt sigura ca nu as putea trai fara Blonda si fara oamenii cu care ma simt bine.

Si pentru ca imi place...

... o sharuiesc cu voi. Enjoy :)

Top 5 lucruri pe care le regret si cai de ameliorare a lor

Mie, personal, imi este mai usor sa invat din greselile din trecut (dependente, sau independente de mine), si pe baza lor sa imi cladesc orizontul, ca tot vorbeam intr-o postare anterioara despre vise, dorinte, proiectii in viitor ale eului. Cred, dar nu sunt convinsa, ca asumarea greselilor si gasirea solutiilor sau variantelor care le-ar fi eliminat sau ameliorat, este un pas important in crearea unui plan de viata, de cariera, de viata personala. Si, cum sunt la momentul adevarului, recunosc ca nu sunt perfecta si m-am lovit de esecuri mai mult sau mai putin traumatizante. Dar, cum sper si cred ca am o mentalitate de invingator, am incercat in cateva idei sa le gasesc partea buna, "sutul in fund" care ma impinge in fata. Parerile mele despre viata nu sunt adevaruri absolute si sunt convinsa ca nu pot fi aplicate la nivel general valabil, dar imparatsindu-le cu cei care le citesc, pot fi imbunatatite, motiv pentru care toate comentariile voastre la acest post si nu numai, sunt binevenite.
1. Regret ca m-am nascut in Romania. Asta e, parintii si tara nu ti le poti alege. Pana pe la vreo 18 ani, Bucurestiul mi se parea cel mai mirific loc de pe Pamant. Vazand apoi locuri mai civilizate, mai organizate, mai libere, mai primitoare, idealul meu s-a daramat. E uimitor cat de multe lucruri poti obtine cu un efort atat de mic, si ma refer aici la tot ce inseamna Parisul. Transport organizat si monitorizat, fluiditate in trafic, curatenie pe strazi, faptul ca la orice ora din zi si din noapte te simti in siguranta, lipsa gropilor, a strazilor neasfaltate etc. Daca as lasa-o pe buni in statia de metrou Gare de Lyon, sunt sigura ca in 20 de minute, s-ar orienta si ar sti sa ajunga la Chatelet. In schimb, daca as rataci-o pe undeva pe la Titan, nu garantez ca gaseste atat de repede drumul spre Pipera. Cum la Primaria Capitalei nu pot sa candidez, pentru ca nu vreau (ha ha, vedeti ce mare sunt :)) ), si cum sugestiile mele nu stiu daca ar fi bine venite, dupa ce termin Facultatea, vreau sa devin experta in limba franceza si in domenii care m-ar putea ajuta sa ajung cetatean francez. E o cale mai usoara decat a aduce propuneri aici. Obiectivele intermediare sunt in curs de finalizare.
2. Regret ca nu m-am dus la Jurnalism, si am preferat sa aleg Facultatea. Noroc ca m-am trezit la timp si mi-am gasit un job, sa imi dau seama cum stau lucrurile in realitate, ca altfel as fi ajuns o comunista indoctrinata cu ideea ca "tu trebuie sa te duci la facultate sa iei 10, sa nu iti ajuti colegii si sa fii numai pentru tine, sa te dai bine pe langa profesori si sa razbati in felul acesta". Bullshit. Si daca tot regret Jurnalismul si faptul ca azi nu sunt pe teren sa va transmit stiri de la pseudo-revolutia din Republica Moldova, mi-am facut acest blog in care va impartasesc idei tampite. Dar sunt ale mele si imi sunt ale naibii de dragi.
3. Regret ca nu sunt baiat. Am observat ca baietii nu se invidiaza atat de mult intre ei, se ajuta, dau noroc, beau impreuna, au spiritul de echipa mai dezvoltat decat noi. Cum nu sunt Naomi, am orientari sexuale normale, si pe langa parinti si tara, nu poti opta de dinainte daca vei fi baiat sau fetita, am imprumutat de la baieti simtul umorului, mai mult sau mai putin feminin, dorinta de a-mi ajuta neconditionat apropiatii, colegii, caterinca de la petreceri si... cam atat.
4. Regret ca nu stiu franceza. Cum cu o floare nu se face primavara, si 10-le din bac a fost acum 1000 de ani, am promis solemn ca din toamna ma apuc de DALF.
5. Regret ca nu am 1000 de euro in portofel acum. Asta pentru ca in fiecare luna imi balacaream salariul pe fel de fel de prostii: haine, genti pitzi (am una mov cu sclipici, gizas, ce minte aveam cand am luato-o?), pantofi din Mall (ca deh, am avut momente in tinerete cand eram si eu fudula). Dar cum unele vicii dauneaza grav sanatatii, anul acesta voi face economii, astfel ca pana in toamna sa am 1000 de euro in portofel. Si cum contabilitatea pe hartie pare promitatoare, cred ca am toate sansele, sa imi demonstrez ca se poate.
Care sunt top 5 lucruri pe care le regreti? Hai sa invatam fiecare din greselile celorlalti si sa cream o lume mai buna!

Daca nu e criza, o inventam noi!

Citeam pe net in seara aceasta despre o noua "victima" a crizei financiare, si anume Turnul Eiffel din Paris. Cititorii blogului cred ca s-au obisnuit deja ca tot ce tine de acest oras ma pasioneaza extrem de mult. Daca v-ati plictisit, pana o sa imi vina sa scriu despre altceva, puteti sa dati pagina.
Pentru cei care au decis, totusi, sa citeasca aceasta postare, va spun pe scurt, despre ce este vorba. In articolul citat, se aducea la cunostinta cititorilor ca biletele la Turnul Eiffel s-au scumpit. Ca urcatul pana la ultimul etaj e 13 euro, nu 12 ca si pana acum. Tot articolul in cauza specifica faptul ca si anul trecut, tot cam pe vremea asta, se inregistra o crestere a pretului biletului, ce-i drept, cu o valoare procentuala mai mica. Pai anul trecut parca nu era criza... In fine :(
Citind titlul articolului "Turnul Eiffel-lovit de criza financiara", prima idee care mi-a venit a fost ca, Doamne fereste, l-or fi inchis ca nu se mai duce nimeni. Ca sa imi dau seama, apoi, ca lovitura in cauza se referea la o crestere de pret. Cu 1 euro. Turnul Eiffel, la fel ca si tigarile, cafeaua, spectacolele de teatru de renume si toate lucrurile scumpe care ne plac, este un produs (sa-i spunem asa) de lux. Tot economia ne-a invatat ca daca pretul unui bun de lux creste, asta nu inseamna ca in mod automat scade si numarul de clienti, in speta vizitatori. Si ca o crestere de pret nu intervine neaparat in vremuri de criza (sau pseudo-criza, eu ca roman umil nu fac diferenta dintre ce era inainte si ce e acum, in vremuri "negre").
Eu nu cred ca turnul Eiffel este lovit de criza financiara. Este o scumpire normala, asa cum se scumpesc biletele de teatru, parfumurile, bijuteriile, biletele de avion. Si nu este o scumpire generata de criza. Cerere exista si va exista intotdeauna, in orice moment al anului vei merge, vei sta 1 ora-2 minim la coada sa urci pana in varf. Dar vei vedea Parisul de sus si te vei simti important.
Imi amintesc ca un profesor ne povestea la un curs ca a dat 17 euro pe o apa plata pe plaja in Monaco, si ca lucrul respectiv l-a facut sa se simta important. Cum ar fi un drum pana sus in Turn doar cu 1 euro?

Discutii la cafea

Azi, dupa ceva vreme, am iesit la terasa cu cateva colege, care fac parte din grupul restrans al celor cu care voi avea placerea de a ma saluta pe strada peste ani, dupa terminarea facultatii. Din discutii in discutii, am ajuns la un moment dat sa vorbim despre cariera, job-uri ideale, unde ne vedem la 30 de ani, planuri si vise. Fetele au ramas putin surprinse ca nu am tinte atat de inalte cum se asteptau, si ca privesc evenimentele dintr-o perspectiva nu extrem de visatoare.
Sunt o persoana care a invatat mult si a avut si un pic de noroc. Lucrez pe un job normal, la o companie normala, imi respect colegii de birou si clientii. Castig suficient de bine sa imi satisfac multumitor nevoile din fiecare luna. Jobul pe care il am imi permite, de asemenea, sa imi fac vacanta de vis in toamna, la Paris, sunt constienta ca fara el nu as fi reusit nicidecum sa ma reintorc in locurile care imi sunt atat de dragi.
Si de ce cu toate astea nu plec pe minim dublu? Dupa atatia ani de scoala? ma intreaba colegele de facultate, toate cu o situatie financiara buna, nici una nu lucreaza in prezent pe niciunde (tinand cont ca este si ultimul an de facultate). Nu plec pentru ca tin la locul meu de munca, m-am integrat in companie acceptandu-i principiile, cultura organizatorica, acceptandu-mi activitatile si facandu-le cu drag. Ii spuneam si Blondei mai zilele trecute ca intr-o firma, lucrul principal care te motiveaza nu este salariul. La munca, uit de toate grijile si problemele, mi-am creat prieteni, idealuri, oameni in care cred si prin care ma dezvolt, am invatat sa imi asum responsabilitatea si sa nu promit lucruri care nu se pot realiza, m-am format ca om si am aflat cat de multe mai am de invatat. Ma consider un om puternic pentru ca zi de zi aflu tot felul de informatii din domenii care ma pasioneaza (inclusiv management, dar management aplicat si cu rezultate extraordinare obtinute la nivel regional), fiecare client cu care lucrez este diferit si ma ajuta sa nu ma plafonez.
Da, imi doresc sa plec pe dublu, dar stiu ca trebuie sa muncesc din greu pentru asta, sa ma auto-dezvolt si sa invat cat pot de mult de la oamenii din jurul meu. Imi doresc sa plec pe dublu, dar sa nu parasesc firma, si daca e sa raman 7 ani pe acelasi job, as face in fiecare zi lucrurile mai bine, vazand in fata Parisul si faptul ca 7 ani nu inseamna nimic ca asteptare, daca imi va fi dat sa raman acolo pe viata. Cred in companie si in ceea ce trebuie sa fac, si stiu ca daca voi face lucrurile cum trebuie, chiar daca va trebui sa imi educ rabdarea si sa astept trecerea anilor, sunt dispusa sa dau totul sa fiu transferata in Franta.
E important sa ai un vis si sa te vezi deja in locul in care iti doresti sa fii. Dar e si mai important sa fii realist. Sa nu crezi ca vei ajunge director dupa ce ai terminat facultatea si nu ai mai lucrat o zi.
Sa crezi, in schimb, cu tarie ca poti strabate lungul drum spre implinire, si sa iti fixezi obiective intermediare. Sa fii cel mai bun, si sa lucrezi cu placere, sa fii vesel, optimist, increzator si sa fie in fiecare zi prima zi de munca, in care entuziasmul este cel mai important lucru care te caracterizeaza.

Inca putin...

Impresionante versurile, impresionanta melodia, impresionanta povestea lor... O poveste de iubire in care cei doi nu s-au mai vazut demult, dar sentimentele si imaginile placute cu ei sunt la fel de vii ca ieri. Nefericirea face ca el sa moara la sfarsit. O melodie despre trairi intense si drame umane. Mie una mi-a placut, si cum sunt in una din zilele normale, in care sunt impacata cu mine insami, iar spiritul meu critic a lasat-o mai usor, prefer sa postez melodii care sunt parte din mine. Cu mentiunea ca in cazul nostru asteptarea va avea un final cu totul diferit. Despre cine vorbesc cand spun "cazul nostru"? Povestea asta o veti afla tarziu, dupa ce revin de la Paris :D

Am cu ce ma lauda !

Si daca tot veni vorba de Paris, va fac cunostinta cu Raluca din toamna anului 2005, la primul ei job, alaturi de 2 colegi, Sergio si Jeremy:

Povestea cu stagiul, intr-o postare viitoare...

Scene din viata de ieri si de azi

A venit primavara si in Bucuresti, si cum s-a incalzit un pic afara, cum strazile s-au aglomerat, oamenii se plimba mai des, lucruri perfect normale, de altfel, pentru aceasta perioada a anului. Ce e, totusi, deranjant la treaba asta e disperarea pe care o vezi in mijloacele de transport in comun. Cum, datorita activitatilor de zi cu zi (job, facultate, iesit la cafea si mai nou la teatru) si faptului ca nu am masina personala inca (desi de permis sunt foarte mandra), sunt nevoita sa folosesc atat metroul, cat si autobuzul, nu am reusit sa nu remarc nesimtirea si disperarea unor cetateni ai capitalei Romaniei. Asteptam ieri la Romana autobuzul 131, aveam si o sacosa nu foarte voluminoasa, si nici nu a apucat sa se iveasca bine la coltul intersectiei autobuzul, hopa densitate de 10 bucuresteni pe metru patrat. Mai, mai sa te ia pe sus, daca nu esti atent. Nu stau niciodata jos, pentru ca imi petrec multe ore pe scaun la birou, la scoala, acasa, la cafea si oriunde altundeva, nu imi exprim niciodata intentia de a lua locul cuiva, si cu toate astea, oamenii se imbulzesc in jurul meu unul peste altul care sa ajunga primul la scaun. Era acum ceva vreme o campanie la metrou impotriva nesimtirii de a te repezi la scaun fara sa astepti sa coboare toata lumea, sa dai din coate cu inversunare sa ocupi locul minunat, dar nu a avut nici un rezultat. Cum de altfel, nici desenele inteligente si explicite cu urmele de talpi de pe scarile rulante nu au avut nici un efect asupra locuitorilor Bucurestiului.
Eram in Franta in urma cu aproape 4 ani si mergeam prima oara cu metroul parizian. Ca diferenta fata de al nostru, ajunge mult mai repede, este mult mai putin aglomerat (evident, circula aproape din minut in minut), mai aerisit si mai curat. Ceea ce mi s-a parut cu adevarat surprinzator nu a fost, insa, asta, ci faptul ca la iesirea din statii, pe scarile rulante, partea dreapta era ocupata de cei care nu voiau sa si urce in acelasi timp, lasand loc liber pe stanga celor care se grabesc.
Am stat doar 3 saptamani in Paris sa remarc atatea lucruri civilizate si usor/ieftin/de bun simt de aplicat, si constat dezamagita ca dupa atata timp, mijloacele de transport din Bucuresti si cei care le folosesc (in mare parte) nu au evoluat cu nimic. Mai jos, o imagine din statia Biblioteca Francois Mitterand:

Ce intrebare ramane la final... Unde esti tu, Tepes?

Cand eram mica...

... visul meu era sa am cel mai mare supermarket din Brad (pe vremea cand la mine in oras nu exista Plus-ul), sa fiu un fel de magnat al orasului, sa il dezvolt, sa ajunga cunoscut si prosper, sa ma cunoasca toata lumea si sa fiu cetatean de onoare al orasului. Nu stiu daca visul se tragea din dragostea profunda fata de locul in care m-am nascut sau din calculele contabile care imi ieseau mereu, dar era cel mai frumos lucru pe care mi-l puteam dori. Dezvoltasem si o strategie imaginara de atragere a clientilor, asteptam doar sa cresc mare si sa imi pun planul in aplicare.
Anii au trecut, iar despre visul meu imi amintesc rareori. Astazi nu vreau decat sa imi termin facultatea, rata la banca, sa revad Parisul in calatoria de 9 zile din toamna si sa invat franceza. Planurile mai indraznete de genul demararii unei afaceri au disparut, cu toate ca 3 ani de zile am batut apa-n piua la Facultatea numai despre asta.
De ce atunci cand inaintezi in varsta, castigi experienta si cunostinte, lucrurile se complica in loc sa se simplifice, fata de cum le vedeai in urma cu 10 ani? Unde dispar toate acele idealuri? Nu stiu daca in cazul meu e vorba de teama sau de frustrarea ca o minte agera a hibernat 3 ani, in loc sa se dezvolte. Invinuiesc sistemul de invatamant ca nu mi-a dat aripi sa incerc sa imi pun in aplicare visul, dar eu ce am facut pentru a-l obtine? M-am resemnat situatiei si m-am considerat nefericita.
Azi vreau sa fiu din nou copilul care viseaza la lucruri mari, indepartate si imposibile. Dar copilul care va creste de acum inainte va spera, crede si munci pentru ca visul sa devina o realitate. Nu exista dimineata fara sa ma trezesc, sa privesc pe geam si sa fiu cu gandul pe Champs Elysees. Sa imi beau cafeaua de dimineata in drum spre job la bistro-urile inghesuite pe care le intalnesti la fiecare pas. Nu mai vreau sa imi fac supermarket acasa (Plus-ul mi-a luat-o inainte), dar voi da totul ca sa ma intorc pentru totdeauna in locurile care ma fascineaza de ani de zile.
E lung drumul pana acolo, poate dura 10 ani, dar nu mai vreau sa ma resemnez si sa spun ca nu se poate. Orice e posibil, trebuie doar sa te vizualizezi in postura dorita, sa iti fixezi obiective intermediare pe care sa le atingi, si sa crezi ca visul e realitate. Astazi, in afara de sustinerea morala extrem de importanta a Blondei, nu am nimic. Dar maine, maine e o noua zi.