Coltul meu

Paris sera toujours Paris, la plus belle ville du monde... Asta ascult acum, e o melodie de pe un CD doar cu muzica pariziana, imprumutat de la Institutul Francez. Ultimele saptamani, de dupa intoarcerea din Franta, mi-au dat niste stari de melancolie, de angoasa, de agitatie, de "nu-mi gasesc drumul".
Distanta dintre Bucuresti si Brasov ma omoara, deja o saptamana departe de el, si inca 2 de numarat (ah! blestemata asta de matematica!). Si uneori, oricat de mult m-as incuraja sa vad partea buna a unei relatii la distanta, si anume comunicarea foarte mare, maturizarea, educarea rabdarii si curajul de a merge mai departe, sunt momente in care imi vine sa plang, in care desi il vad si il aud, stiu ca nu e fizic langa mine sa ma linisteasca. Momente in care nu vreau sa inteleg ce vrea sa imi spune, momente in care se asterne tacerea la telefon si in care dorul de el explodeaza...
Traiesc de mai bine de 2 luni o iubire la distanta si nu mi-am imaginat niciodata cat de multa pasiune poate genera o astfel de relatie, cat de mult dor, si cata dorinta...
Azi m-am inchis in coltul meu. Nu e un colt propriu-zis, o zona din camera in care stau cand plang sau cand mi-e dor. E biroul meu, laptopul, cursurile on-line de excelenta in serviciul clienti, DVD-uri si CD-uri peste CD-uri, toate, de la A la Z in franceza. Imi face bine... Imi face bine sa ma desprind de trup si sa aud franceza in jurul meu, si chiar daca lucrurile astea nu ma mai fac fericita, ma vindeca... Dorul de Adrian devine mai usor, si pot taia inca o zi care ne desparte din calendar.
Nu ma treziti! In seara asta stau in coltul meu...