duminică, 31 mai 2009
vineri, 29 mai 2009
luni, 25 mai 2009
Am luat 8 !!!
Azi am dat primul examen din sesiune. Desi a fost o mare brambureala, tipica facultatii la care sunt, la modul ca se anuntase initial pentru ora 16, apoi pentru 15,25, ca apoi sa ne trezim ca am luat teapa si incepea de la 16, a meritat tot stresul si toata nebunia.
Am luat 8 (da, nota finala 8, nu 4, nu 5 si nici macar 6), in conditiile in care cap la cap am invatat 10 ore vreo 500 de pagini, in conditiile in care, in sesiune fiind, nu am renuntat nici o secunda la micile bucurii ale vietii, respectiv la sedintele de partid (cum imi place sa le numesc) cu gagicile, si nici la pauzele de tigara dupa tigara. Si e un 8 luat pe merit!
Sunt fericita, in primul rand ca am luat, si in al doilea rand, ca am plecat cu capul sus. Si sper sa nu mai am de-a face in veci cu materii cum a fost aia, cu teorii care se bat cap in cap si cu profesori care-si bat joc de studenti. Da, multi ar spune ca daca am luat, ar trebui sa zic "sarumana" si sa tac. Nu pot, totusi, sa nu vorbesc despre asta.
Examenul s-a terminat la ora 17, iar rezultatele urmau sa se afiseze la 19,30. Bine, zic, hai 2 ore jumate nu mor, mai ales ca am stat cu Didi la o cafea, la o poveste, ca mi se facuse dor. De la 19,30 s-a amanat procesul pentru 20,15, iar la ora la care am zis ca-mi bag piciorul si plec (21) situatia nu se schimbase si arata cam asa:
Rezultatul l-am aflat telefonic. Am luat 8... Si nu pot sa ma abtin. A dracului viata mah, cum s-o fi intamplat sa le dau mucu' iar tocilarilor indoctrinati care au rupt cartea in doua un semestru intreg? Of of, mai mai... Dragilor, in viata cu inteligenta, creativitatea, capacitatea de analiza si sinteza pe care le obtii din munca, analogia intre situatii se rezolva treaba... Nu cu memoratul haotic si pupincurismul profesorilor. Mare diferenta intre 8 si 10 nu vad, pana la urma ambele inseamna promovat, asa ca... ma duc la un ceai de lamaie rece...
Si multumesc pe aceasta cale tuturor colegilor de la job (nominalizez in special pe Saca, Ana, Ilinca, Roxi si Danutzaaaa) si celui mai tare TL - Octav pentru suport si incurajari, fetelor mele (Didi, Andrada, Mara, si Vicki), si fanilor mei pentru ca ma iubesc maxim !!! Si eu va iubesc maxim, dragii mei, si nu as exista fara voi.
Sunt fericita, in primul rand ca am luat, si in al doilea rand, ca am plecat cu capul sus. Si sper sa nu mai am de-a face in veci cu materii cum a fost aia, cu teorii care se bat cap in cap si cu profesori care-si bat joc de studenti. Da, multi ar spune ca daca am luat, ar trebui sa zic "sarumana" si sa tac. Nu pot, totusi, sa nu vorbesc despre asta.
Examenul s-a terminat la ora 17, iar rezultatele urmau sa se afiseze la 19,30. Bine, zic, hai 2 ore jumate nu mor, mai ales ca am stat cu Didi la o cafea, la o poveste, ca mi se facuse dor. De la 19,30 s-a amanat procesul pentru 20,15, iar la ora la care am zis ca-mi bag piciorul si plec (21) situatia nu se schimbase si arata cam asa:
Rezultatul l-am aflat telefonic. Am luat 8... Si nu pot sa ma abtin. A dracului viata mah, cum s-o fi intamplat sa le dau mucu' iar tocilarilor indoctrinati care au rupt cartea in doua un semestru intreg? Of of, mai mai... Dragilor, in viata cu inteligenta, creativitatea, capacitatea de analiza si sinteza pe care le obtii din munca, analogia intre situatii se rezolva treaba... Nu cu memoratul haotic si pupincurismul profesorilor. Mare diferenta intre 8 si 10 nu vad, pana la urma ambele inseamna promovat, asa ca... ma duc la un ceai de lamaie rece...
Si multumesc pe aceasta cale tuturor colegilor de la job (nominalizez in special pe Saca, Ana, Ilinca, Roxi si Danutzaaaa) si celui mai tare TL - Octav pentru suport si incurajari, fetelor mele (Didi, Andrada, Mara, si Vicki), si fanilor mei pentru ca ma iubesc maxim !!! Si eu va iubesc maxim, dragii mei, si nu as exista fara voi.
duminică, 24 mai 2009
Cum am invatat pentru primul examen
Stau si acum si-mi amintesc de vremuri dragi din liceu, de prin Kretzu, cand ma intorceam la Bucuresti cu trofeul de la Olimpiada, cand il santajam pe profu' de mate, pe Coji, sa imi dea un 10 pentru rezultatul de la ... contabilitate, cum eram chemata pe scena la serbarea de sfarsit de an, si aplaudata de colegi. Vremuri frumoase, pe care mi le-as dori inapoi, profesori pe care i-am indragit, si fosti colegi cu care daca se intampla sa ma intalnesc pe strada stau la o poveste, si ne minunam unii de altii cat ne-am schimbat (in bine).
Mai mult decat atat, acum 4 ani, pe vremea asta, era sfarsit de a XI-a, si dadeam examenul pentru bursa la Paris, si eram acolo, la avizier, prima pe lista...
Suntem in mai, 2009 si anul asta termin facultatea. Nu stiu daca asteptarile mele in privinta a ce am gasit aici au fost mult prea mari, sau poate nu am fost in stare sa ma adaptez...dar plec din ea cu un regret urias, si daca ar fi sa imi aleg acum alta facultate, cu siguranta nu as repeta greseala de a alege o universitate doar ca asa se spune peste tot, ca e de renume.
Mi se pare fantastic ca nu am invatat nimic nou in 3 ani, si ca toate visele pe care speram sa le gasesc aici, venind dintr-un liceu pe care l-as mai face de 1000 de ori s-au daramat, bucata cu bucata. Fantastic de rau. Si ce e si mai extraordinar e ca m-am tampit. Contabilitatea n-a mai fost aia pe care am invatat-o, conturile (pentru cunoscatori) de pasiv au devenit de activ, dar pe minus, marketingul a fost un fel de gluma proasta, predat la misto. Imi amintesc ca seminarul l-am facut cu un fost coleg de liceu, cu vreo 2-3 ani mai mare ca mine, care mi-a dat 5 (stiind ca imi bat restul colegilor de departe la fund) doar ca nu-i placea ca stiam prea multe. Faptul ca am fost altfel decat ceilalti, intrata pe locuri de olimpici, n-a contat pentru nimeni. Si mai mult decat atat, am avut sentimentul ca treaba asta chiar deranja.
Maine am examen. O carte de vreo 500 de pagini, teorii peste teorii, scrise in stil Mircea Badea, in care se critica la maxim sistemul politic si educational din Romania, si se precizeaza ca e un sistem bazat pe turnarea cu palnia in capul studentilor a teorii peste teorii, nepunandu-se accentul pe practica, gandire logica, creativitate. Paradoxal, examenul cere sa reproduci cuvant cu cuvant pasaje din carte. Desi m-am prostituat intelectual mult prea mult 3 ani, m-am fortat si am citit materia de examen, am facut rezumate, scheme si maine o iau de la capat. E oribil sa fiu de acord cu idei cu care nu ma identific, si pe care trebuie sa le reproduc. In consecinta, am iesit la cafea cu gagicile. Si m-am distrat maxim.
Mi-e dor de job si de colegi. Un lucru bun din facultatea asta a fost ca m-a plictisit in asa hal, incat m-am apucat de munca, si a fost cel mai bun refugiu pe care l-am gasit, un loc in care desi exista proceduri, imi pot atinge obiectivele in stilul meu: creativ, deschis, optimist. In care am invatat fara sa stiu pe dinafara teorii din carti exorbitant de scumpe ce inseamna spirit de echipa, eficienta, negociere, colaborare, cultura organizatorica...
Tineti-mi pumnii ca o sa am nevoie maine!!!
Mai mult decat atat, acum 4 ani, pe vremea asta, era sfarsit de a XI-a, si dadeam examenul pentru bursa la Paris, si eram acolo, la avizier, prima pe lista...
Suntem in mai, 2009 si anul asta termin facultatea. Nu stiu daca asteptarile mele in privinta a ce am gasit aici au fost mult prea mari, sau poate nu am fost in stare sa ma adaptez...dar plec din ea cu un regret urias, si daca ar fi sa imi aleg acum alta facultate, cu siguranta nu as repeta greseala de a alege o universitate doar ca asa se spune peste tot, ca e de renume.
Mi se pare fantastic ca nu am invatat nimic nou in 3 ani, si ca toate visele pe care speram sa le gasesc aici, venind dintr-un liceu pe care l-as mai face de 1000 de ori s-au daramat, bucata cu bucata. Fantastic de rau. Si ce e si mai extraordinar e ca m-am tampit. Contabilitatea n-a mai fost aia pe care am invatat-o, conturile (pentru cunoscatori) de pasiv au devenit de activ, dar pe minus, marketingul a fost un fel de gluma proasta, predat la misto. Imi amintesc ca seminarul l-am facut cu un fost coleg de liceu, cu vreo 2-3 ani mai mare ca mine, care mi-a dat 5 (stiind ca imi bat restul colegilor de departe la fund) doar ca nu-i placea ca stiam prea multe. Faptul ca am fost altfel decat ceilalti, intrata pe locuri de olimpici, n-a contat pentru nimeni. Si mai mult decat atat, am avut sentimentul ca treaba asta chiar deranja.
Maine am examen. O carte de vreo 500 de pagini, teorii peste teorii, scrise in stil Mircea Badea, in care se critica la maxim sistemul politic si educational din Romania, si se precizeaza ca e un sistem bazat pe turnarea cu palnia in capul studentilor a teorii peste teorii, nepunandu-se accentul pe practica, gandire logica, creativitate. Paradoxal, examenul cere sa reproduci cuvant cu cuvant pasaje din carte. Desi m-am prostituat intelectual mult prea mult 3 ani, m-am fortat si am citit materia de examen, am facut rezumate, scheme si maine o iau de la capat. E oribil sa fiu de acord cu idei cu care nu ma identific, si pe care trebuie sa le reproduc. In consecinta, am iesit la cafea cu gagicile. Si m-am distrat maxim.
Mi-e dor de job si de colegi. Un lucru bun din facultatea asta a fost ca m-a plictisit in asa hal, incat m-am apucat de munca, si a fost cel mai bun refugiu pe care l-am gasit, un loc in care desi exista proceduri, imi pot atinge obiectivele in stilul meu: creativ, deschis, optimist. In care am invatat fara sa stiu pe dinafara teorii din carti exorbitant de scumpe ce inseamna spirit de echipa, eficienta, negociere, colaborare, cultura organizatorica...
Tineti-mi pumnii ca o sa am nevoie maine!!!
sâmbătă, 23 mai 2009
Concediu
[postare scurta]
Dragii mei,
Activitatea de pe blog in urmatoarele 2 saptamani va fi mai putin fructuoasa. Si asta nu pentru ca sunt in concediu la Paris (mai am 4 luni si 6 zile pana atunci, daca ati sti cum le numar...), ci pentru ca sunt in sesiune. Ultima sesiune. Si cum am promis ca trebuie sa imi iau toate examenele, ca sa pot sa ma distrez maxim dupa aia si sa ma dedic activitatilor de relaxare, blogul o sa intre putin in somaj.
Nu va nelinistiti, o sa mai postez din cand in cand. Sa imi tineti pumnii si pe 5 iunie ma reintorc cu forte proaspete si cu idei maxime!
Va pupa Raluca pe toti!
vineri, 22 mai 2009
Eu nu vreau asa
A fost azi o discutie destul de aprinsa intre un grup de colegi de la birou despre cocalari, un nou termen despre care nici nu stiu daca a aparut in DEX. Fusese citat un blog (daca nu ma insel, este vorba despre Mihai Bendeac) in care se vorbea, evident, cu o ironie bine intemeiata, despre cat de valoros esti in ziua de azi daca ai un tricou, sau mai multe, pe care scrie mare si sclipicios "de puta madre" (despre care am aflat, tot azi, ca inseamna aia a ma-tii, foarte cul, n-am ce sa zic), o masina din care ii faci pe toti din geam si o atitudine de bastan cu care iesi in fata.
Si mie, si cred ca tuturor, de altfel, ne plac banii. Si cu cat ai mai mult, cu atat iti plac mai mult. Dar mie nu-mi place asa, nu suport sa etalez tinute si accesorii sofisticate, sa cred ca singura valoare a unui om se afla in masina pe care o conduce si in felul in care, cu doar 4 clase in spate, isi transforma toate cunostintele in sclavi, asa, de moartea dusmanilor.
Eu nu vreau asa, eu vreau sa cred ca valoarea iti este data de puterea caracterului, puterea de a-i inspira pe altii, si de a te inspira, in primul rand, pe tine, taria de a visa si de a face din asta un scop si o realitate palpabila. Puterea de a trece peste ce vor ceilalti sa fii, si sa iti demonstrezi ca iti poti atunge scopul. Legal si moral. Ambitia de a iesi din umbra si de a avea un cuvant de spus. Eu nu vreau sa ajung la 30 de ani, traind in Romania, si nu vreau sa ma duc la master doar ca sa fiu ce vor ceilalti sa fiu.
Nu o sa ma duc la contabilitate, doar ca, acum multi ani, am fost cea mai buna din tara la asta. Si poate ca daca mi-as dori la fel de mult, as fi din nou. Si imi amintesc cu placere de vremurile alea, cand dormeam 3 ore in 7 zile si ma intorceam de prin tara cu trofeul la Bucuresti. Si cu toate ca oameni care n-au meritat, si care au pretins ca mi-au fost mentori, si-au insusit laude pe care si le meritau altii, altii care au stat si m-au sustinut si, desi am fost prima, nu m-au lasat sa adorm pana sa nu devin perfecta...nu vreau asa.
Imi doresc sa scriu, sa-mi retraiesc viata si asa cum a fost, si asa cum as fi vrut sa fie, si asa cum visez ca va deveni. Imi doresc sa ajung in Franta si sa nu ma mai intorc niciodata, sa postez pe blog stand seara pe o banca pe Pont Neuf, admirand Sena si trecatorii romantici... Imi doresc sa le invit pe toate gagicile la mine, in Banlieue, si sa le spun cu drag: "Va mai amintiti, nemernicelor, cum eram la 20 de ani cand toate astea mi se pareau SF-uri? Uite ca le-am facut ale mele.", sa vizitam Chateau-rile si Mont Saint Michel, sa ma intreb oare ce mai fac oamenii dragi pe care i-am lasat in Romania si sa le fac cunostinta cu prieteni noi, oameni cu alta origine si care vorbesc alta limba. Asta e ceea ce vreau.
Si mie, si cred ca tuturor, de altfel, ne plac banii. Si cu cat ai mai mult, cu atat iti plac mai mult. Dar mie nu-mi place asa, nu suport sa etalez tinute si accesorii sofisticate, sa cred ca singura valoare a unui om se afla in masina pe care o conduce si in felul in care, cu doar 4 clase in spate, isi transforma toate cunostintele in sclavi, asa, de moartea dusmanilor.
Eu nu vreau asa, eu vreau sa cred ca valoarea iti este data de puterea caracterului, puterea de a-i inspira pe altii, si de a te inspira, in primul rand, pe tine, taria de a visa si de a face din asta un scop si o realitate palpabila. Puterea de a trece peste ce vor ceilalti sa fii, si sa iti demonstrezi ca iti poti atunge scopul. Legal si moral. Ambitia de a iesi din umbra si de a avea un cuvant de spus. Eu nu vreau sa ajung la 30 de ani, traind in Romania, si nu vreau sa ma duc la master doar ca sa fiu ce vor ceilalti sa fiu.
Nu o sa ma duc la contabilitate, doar ca, acum multi ani, am fost cea mai buna din tara la asta. Si poate ca daca mi-as dori la fel de mult, as fi din nou. Si imi amintesc cu placere de vremurile alea, cand dormeam 3 ore in 7 zile si ma intorceam de prin tara cu trofeul la Bucuresti. Si cu toate ca oameni care n-au meritat, si care au pretins ca mi-au fost mentori, si-au insusit laude pe care si le meritau altii, altii care au stat si m-au sustinut si, desi am fost prima, nu m-au lasat sa adorm pana sa nu devin perfecta...nu vreau asa.
Imi doresc sa scriu, sa-mi retraiesc viata si asa cum a fost, si asa cum as fi vrut sa fie, si asa cum visez ca va deveni. Imi doresc sa ajung in Franta si sa nu ma mai intorc niciodata, sa postez pe blog stand seara pe o banca pe Pont Neuf, admirand Sena si trecatorii romantici... Imi doresc sa le invit pe toate gagicile la mine, in Banlieue, si sa le spun cu drag: "Va mai amintiti, nemernicelor, cum eram la 20 de ani cand toate astea mi se pareau SF-uri? Uite ca le-am facut ale mele.", sa vizitam Chateau-rile si Mont Saint Michel, sa ma intreb oare ce mai fac oamenii dragi pe care i-am lasat in Romania si sa le fac cunostinta cu prieteni noi, oameni cu alta origine si care vorbesc alta limba. Asta e ceea ce vreau.
joi, 21 mai 2009
N-o sa-i inteleg niciodata pe italieni...
... cum au putut sa strice povestea. Da, in seara asta m-am uitat la "Ultimul tango la Paris"...
Un film excelent, vechi de prin '72, care a trebui sa stea ascuns 37 de ani pana sa il vad. Nu, nu a surclasat "Ucide-ma cu tandrete", dar mi-a dat ceva emotii. Un el si o ea se cunosc mai mult sau mai putin pe o strada, vor sa se mute cu chirie in acelasi apartament, la care nici unul nu e dispus sa renunte, si in contrazicerea lor, sa o numesc asa...si-o trag. Cat de naspa cu putinta, aproape imbracati, fara preludiu, fara lumanarele si fara prea multa vorbarie...Si a naibii situatie, nici nu vor sa isi stie numele unul celuilalt.
Diferenta dintre ei este izbitoare...el, vaduv la 45 de ani, cu o fosta sotie care nu a ezitat sa il insele (in timpul vietii, evident) cu un tip sters, care n-avea nici clasa si nici puterea sa ii semene. Ea, pe la vreo 20 si un pic de ani, nebuna, sexy, cu stari contradictorii specifice varstei.
De iubit ti-e greu sa iti dai seama ca se iubesc, majoritatea intalnirilor dintre ei (ca sa nu zic, toate) sunt intre cei 4 pereti, facand treburi care mai de care mai odioase, pardon kinky. Evident, in materie de sex.
Actiunea devine plictisitoare pe masura ce in scena apar alte personaje, rude, amici, un logodnic, fantoma fostei sotii, intalnirile inceteaza, ea sufera, el nu (e si normal, ce-i cu atatea sentimentalisme?)...si se revad pe strada, din intamplare, merg la un spectacol de tango, se fac de ras (sau ea il face pe el, mai degraba, asa ca un copil), el o iubeste, vrea sa ii afle numele...si moare ucis de mana ei.
Intr-adevar, din cultura franceza poti intelege framantari si nelinisti. Nu stiu cum fac altii, dar mie, cand ascult Patricia Kaas, mi se taie rasuflarea. Pe italieni, in schimb, n-o sa-i inteleg niciodata. Intr-adevar, bun filmul, expresiv si deosebit de curajos pentru perioada in care a fost facut, dar n-o sa inteleg niciodata de ce a trebuit sa moara... De ce nu s-ar fi putut termina cu scena aia cu felia de unt, ca o reintegrare in absolutul stapanirii celuilalt?
Un film excelent, vechi de prin '72, care a trebui sa stea ascuns 37 de ani pana sa il vad. Nu, nu a surclasat "Ucide-ma cu tandrete", dar mi-a dat ceva emotii. Un el si o ea se cunosc mai mult sau mai putin pe o strada, vor sa se mute cu chirie in acelasi apartament, la care nici unul nu e dispus sa renunte, si in contrazicerea lor, sa o numesc asa...si-o trag. Cat de naspa cu putinta, aproape imbracati, fara preludiu, fara lumanarele si fara prea multa vorbarie...Si a naibii situatie, nici nu vor sa isi stie numele unul celuilalt.
Diferenta dintre ei este izbitoare...el, vaduv la 45 de ani, cu o fosta sotie care nu a ezitat sa il insele (in timpul vietii, evident) cu un tip sters, care n-avea nici clasa si nici puterea sa ii semene. Ea, pe la vreo 20 si un pic de ani, nebuna, sexy, cu stari contradictorii specifice varstei.
De iubit ti-e greu sa iti dai seama ca se iubesc, majoritatea intalnirilor dintre ei (ca sa nu zic, toate) sunt intre cei 4 pereti, facand treburi care mai de care mai odioase, pardon kinky. Evident, in materie de sex.
Actiunea devine plictisitoare pe masura ce in scena apar alte personaje, rude, amici, un logodnic, fantoma fostei sotii, intalnirile inceteaza, ea sufera, el nu (e si normal, ce-i cu atatea sentimentalisme?)...si se revad pe strada, din intamplare, merg la un spectacol de tango, se fac de ras (sau ea il face pe el, mai degraba, asa ca un copil), el o iubeste, vrea sa ii afle numele...si moare ucis de mana ei.
Intr-adevar, din cultura franceza poti intelege framantari si nelinisti. Nu stiu cum fac altii, dar mie, cand ascult Patricia Kaas, mi se taie rasuflarea. Pe italieni, in schimb, n-o sa-i inteleg niciodata. Intr-adevar, bun filmul, expresiv si deosebit de curajos pentru perioada in care a fost facut, dar n-o sa inteleg niciodata de ce a trebuit sa moara... De ce nu s-ar fi putut termina cu scena aia cu felia de unt, ca o reintegrare in absolutul stapanirii celuilalt?
miercuri, 20 mai 2009
Last tango in Paris
Azi am facut rost de la un coleg caruia ii raman vesnic indatorata, de un film vechi, dar cu un titlu teribil de interesant, si anume "Last tango in Paris". Cum e deja destul de tarziu, cel mai probabil o sa il vad maine, asa ca abia astept sa va spun impresii, si sa vedem daca o sa fie posibil sa scoata din topul All time favorites pe "Killing me softly".
Concluzie
[postare lunga]
Am cunoscut un tip...
Era acum cateva zile, imediat dupa ce terminasem cu starea emo care ma tinuse cam vreo o luna, care la mine se manifesta al naibii de ciudat, si anume, nu ma tai, nu ma vopsesc brunet cu mov si nici nu imi desenez chestii pe fata, ci pur si simplu le spun tuturor: "ba, azi sunt emo; lasati-ma in pace". Cei care ma cunosc stiu foarte bine simptomele, si chiar imi spun cand sunt plina de energie dis de dimineata, si asta in conditiile in care nu am baut cafea si nici energizant: "Raluca, ne placea mai mult cand erai emo". Sincera sa fiu, si mie :))
Era una din zilele alea cand ma enervau alte chestii, mult mai putin sentimentale, gen disperarea alora de la banca cu SMS-ul lor cu tot, iar cat priveste starea aia de flu-flu, fluturasi in stomac - eram complet eliberata. Cred ca toate iubirile neimplinite (au fost si implinite unele, dar mai putine, ce-i drept) isi pusesera maxim amprenta asupra mea, si eram complet detasata de faza in care esti setata pe cineva. Si chiar meditam zilele astea asupra conditiei nefericite a omului care a uitat sa iubeasca, a omului care nu mai stie ce inseamna "doi" si care si-ar dori ca toate lucrurile sa fie ca-ntr-un vis de sambata dimineata. A, ca vezi unu' bun la metrou si iti da senzatii tari, e una...il uiti la urmatoarea statie. Nu despre asta e vorba. Ideea e ca eram intr-o stare normala, sau, ca sa fiu mai exacta, impacata cu sinele si cu natura. Pam pam.
Si nu-mi gasesc cuvinte sa descriu poetic sau liric, sau cu imagini romantice treaba asta, si cred ca nici nu-mi doresc, asa ca o s-o spun cu cuvintele mele: am cunoscut un tip. Nu prea conteaza situatia initiala, starea not emo de dinainte de a-l vedea, curiozitatea de a afla cine este, asa ca o sa trec peste. Relevant e ca nu a fost nevoie sa deschida gura cand l-am vazut prima data, si sa aiba nota 10. De fiecare data cand intalnesti pe cineva nou, e complet diferit (sau cel putin asta e prima impresie) fata de tot ce ai intalnit pana acum, iar el nu facea exceptie de la regula. Asa ca, pentru prima data in viata mea, intalnisem un om altfel, un fel de guru, sau de pol a tot ce vazusem pana acum (si doamne, ce accent pun cand spun "guru"), sexy din toate punctele de vedere, atat fizic, cat si sub raport a ceea ce se ascundea dincolo de o aparitie. Sexy prin natura lui inabordabila, prin felul de a te privi si a te face sa intelegi (sau nu) ca stie deja ce vrei sa spui, dinainte de-a o face, contrastul dintre ceea ce incearca sa para si cateva lucruri care il demitizeaza, felul in care iti da impresia ca il cunosti demult...si, ca sa va spun pe scurt, evident, m-a pus pe jar. Motiv pentru care nu am fost in stare sa gandesc nimic logic de cand l-am cunoscut, daca de la a revedea "Sex and the City -filmul", am dat-o pe lirica.
Azi, nu stiu daca ma atrage la fel de maxim sau daca imi vine sa il bat.
Imi place pentru ca e diferit, pentru ca contrasteaza cu cercul meu de prieteni (sau prietene), si imi place pentru ca e rau. Sau asta doar aparent. Imi place ca e foarte convins ca movul e culoare de curve, dar o spune in cel mai sexy mod cu putinta. Si mie imi place movul, dar nu m-am gandit niciodata ca ar avea vreo conotatie, nu stiam istorioara acestei legaturi dintre a purta haine mov si a fi curva. La fel de bine, galbenul ar putea fi culoare de curve, sau de ce nu... rosul? Imi place ca priveste insistent si deliberat alte femei, si isi exprima neconditionat admiratia pentru fiecare, si e genial cand imi gaseste punctele slabe si jongleaza cu ele. Mi-ar placea maxim sa fie capabil sa ma faca sa plang din cauza asta, pentru mine ar fi placerea suprema. Ce e si mai sus de toata admiratia pe care felul lui de a fi le inspira altora, e ca pentru fiecare din chestiile enumerate mai sus imi vine sa il bat. Nu sunt genul violent, recunosc ca mi-e frica si de cele mai mici insecte (chiar de cele microscopice), iar senzatia asta de a bate nu e chiar la sensul propriu, e sentimentul ala cand cineva creeaza in tine o stare tensionata, si esti in imposibilitatea de a sti cum sa o eliberezi. A nu se intelege gresit.
Concluzia nu stiu care e, cert e ca ma fascineaza, si ca trec maxim de repede de la starea de pseudo-indragosteala la starea de nevrozitate. Ca tot il citam pe Bacovia zilele trecute.
Ce e excelent e ca intru in concediu, si ca desi nu e acel concediu in care stai tolanit pe plaja in Tahiti, cu un cocktail cu gheata sub umbrela, ci e o vacanta in care te duci si dai examene, ca esti anu'3 si tre' sa termini... e ca o sa am timp sa-mi pun ordine in cursuri (asta in primul rand), sa le arunc dupa ce o sa promovez fiecare examen (nu, nu am de gand sa le las mostenitorilor) si sa redevin normala. Pentru ca ideea asta de a te fascina cineva mi-e sa nu ma faca sa le zic prietenelor: "gagicile, nu va suparati pe mine, dar va jur...azi sunt emo".
Am cunoscut un tip...
Era acum cateva zile, imediat dupa ce terminasem cu starea emo care ma tinuse cam vreo o luna, care la mine se manifesta al naibii de ciudat, si anume, nu ma tai, nu ma vopsesc brunet cu mov si nici nu imi desenez chestii pe fata, ci pur si simplu le spun tuturor: "ba, azi sunt emo; lasati-ma in pace". Cei care ma cunosc stiu foarte bine simptomele, si chiar imi spun cand sunt plina de energie dis de dimineata, si asta in conditiile in care nu am baut cafea si nici energizant: "Raluca, ne placea mai mult cand erai emo". Sincera sa fiu, si mie :))
Era una din zilele alea cand ma enervau alte chestii, mult mai putin sentimentale, gen disperarea alora de la banca cu SMS-ul lor cu tot, iar cat priveste starea aia de flu-flu, fluturasi in stomac - eram complet eliberata. Cred ca toate iubirile neimplinite (au fost si implinite unele, dar mai putine, ce-i drept) isi pusesera maxim amprenta asupra mea, si eram complet detasata de faza in care esti setata pe cineva. Si chiar meditam zilele astea asupra conditiei nefericite a omului care a uitat sa iubeasca, a omului care nu mai stie ce inseamna "doi" si care si-ar dori ca toate lucrurile sa fie ca-ntr-un vis de sambata dimineata. A, ca vezi unu' bun la metrou si iti da senzatii tari, e una...il uiti la urmatoarea statie. Nu despre asta e vorba. Ideea e ca eram intr-o stare normala, sau, ca sa fiu mai exacta, impacata cu sinele si cu natura. Pam pam.
Si nu-mi gasesc cuvinte sa descriu poetic sau liric, sau cu imagini romantice treaba asta, si cred ca nici nu-mi doresc, asa ca o s-o spun cu cuvintele mele: am cunoscut un tip. Nu prea conteaza situatia initiala, starea not emo de dinainte de a-l vedea, curiozitatea de a afla cine este, asa ca o sa trec peste. Relevant e ca nu a fost nevoie sa deschida gura cand l-am vazut prima data, si sa aiba nota 10. De fiecare data cand intalnesti pe cineva nou, e complet diferit (sau cel putin asta e prima impresie) fata de tot ce ai intalnit pana acum, iar el nu facea exceptie de la regula. Asa ca, pentru prima data in viata mea, intalnisem un om altfel, un fel de guru, sau de pol a tot ce vazusem pana acum (si doamne, ce accent pun cand spun "guru"), sexy din toate punctele de vedere, atat fizic, cat si sub raport a ceea ce se ascundea dincolo de o aparitie. Sexy prin natura lui inabordabila, prin felul de a te privi si a te face sa intelegi (sau nu) ca stie deja ce vrei sa spui, dinainte de-a o face, contrastul dintre ceea ce incearca sa para si cateva lucruri care il demitizeaza, felul in care iti da impresia ca il cunosti demult...si, ca sa va spun pe scurt, evident, m-a pus pe jar. Motiv pentru care nu am fost in stare sa gandesc nimic logic de cand l-am cunoscut, daca de la a revedea "Sex and the City -filmul", am dat-o pe lirica.
Azi, nu stiu daca ma atrage la fel de maxim sau daca imi vine sa il bat.
Imi place pentru ca e diferit, pentru ca contrasteaza cu cercul meu de prieteni (sau prietene), si imi place pentru ca e rau. Sau asta doar aparent. Imi place ca e foarte convins ca movul e culoare de curve, dar o spune in cel mai sexy mod cu putinta. Si mie imi place movul, dar nu m-am gandit niciodata ca ar avea vreo conotatie, nu stiam istorioara acestei legaturi dintre a purta haine mov si a fi curva. La fel de bine, galbenul ar putea fi culoare de curve, sau de ce nu... rosul? Imi place ca priveste insistent si deliberat alte femei, si isi exprima neconditionat admiratia pentru fiecare, si e genial cand imi gaseste punctele slabe si jongleaza cu ele. Mi-ar placea maxim sa fie capabil sa ma faca sa plang din cauza asta, pentru mine ar fi placerea suprema. Ce e si mai sus de toata admiratia pe care felul lui de a fi le inspira altora, e ca pentru fiecare din chestiile enumerate mai sus imi vine sa il bat. Nu sunt genul violent, recunosc ca mi-e frica si de cele mai mici insecte (chiar de cele microscopice), iar senzatia asta de a bate nu e chiar la sensul propriu, e sentimentul ala cand cineva creeaza in tine o stare tensionata, si esti in imposibilitatea de a sti cum sa o eliberezi. A nu se intelege gresit.
Concluzia nu stiu care e, cert e ca ma fascineaza, si ca trec maxim de repede de la starea de pseudo-indragosteala la starea de nevrozitate. Ca tot il citam pe Bacovia zilele trecute.
Ce e excelent e ca intru in concediu, si ca desi nu e acel concediu in care stai tolanit pe plaja in Tahiti, cu un cocktail cu gheata sub umbrela, ci e o vacanta in care te duci si dai examene, ca esti anu'3 si tre' sa termini... e ca o sa am timp sa-mi pun ordine in cursuri (asta in primul rand), sa le arunc dupa ce o sa promovez fiecare examen (nu, nu am de gand sa le las mostenitorilor) si sa redevin normala. Pentru ca ideea asta de a te fascina cineva mi-e sa nu ma faca sa le zic prietenelor: "gagicile, nu va suparati pe mine, dar va jur...azi sunt emo".
marți, 19 mai 2009
Stare de spirit
Nu stiu altii cum sunt, dar eu de cateva zile nu mai sunt eu. Daca pana nu demult, faceam testele alea haioase de pe facebook, care sa imi arate ce culoare sunt, in ce oras ar trebui sa locuiesc, ce zeitate greceasca am fost inaintea erei noastre, ei bine... m-au plictisit maxim, asa ca m-am dat pe lecturat poezii.
Mi-a placut mult Bacovia in liceu, si poate mai mult decat Bacovia in sine, imi placeau temele din poeziile lui: iubirea ca angoasa, iubirea ca nevroza, iubirea ca blestem (ca tot veni vorba), starea aia de nebunie pe care o simteai recitandu-l... Mi s-a parut o abordare perfect veridica, potrivita personalitatii mele, care, conform lui Saca, are ceva influente de autoflagelare. Nu stiu exact ce inseamna, dar draga mea colega e ca un fel de mother pentru mine si probabil ca are dreptate. Pai trebuia sa apara si o mother, ca sisters am destule pe la facultate (si, ale naibii, pe toate ne cheama Ungureanu).
De la Bacovia, am ajuns la Paunescu, pe care, cu mana pe inima, va jur ca nu l-am citit pana azi. Si poate ca era mai bine, ca in loc sa intru in armonie cu lumea din jur, mai rau m-am adancit in visare. M-am uitat initial pe blogul lui doar la doua, dar nu m-am putut abtine sa nu citesc si altele.
Si, indubitabil, am ajuns la concluzia (ale naibii poezii, doar ele sunt de vina) ca nu am nici stare, nici somn, si nici macar nu stiu cu ce sa ma imbrac maine. Si ca il vad in o mie de culori, si ma tem sa inchid ochii, pentru ca in intunericul ala, privirea lui devine mult prea puternica sa ii rezist.
Am devenit incapabila sa scriu despre altceva. Pentru ca tastele merg repede doar cand sunt lirica, si nu mi-e dor nici de Paris, nici de Champs Elysees, nici de zilele de vara petrecute langa gagici si despicand toate firele in patru... cat mi-e dor sa-l revad, sa simt ca ma priveste intentionat, si sa nu fiu in stare sa ma uit, sa ma intimidez ca pe vremuri, tocmai eu...
Mi-a placut mult Bacovia in liceu, si poate mai mult decat Bacovia in sine, imi placeau temele din poeziile lui: iubirea ca angoasa, iubirea ca nevroza, iubirea ca blestem (ca tot veni vorba), starea aia de nebunie pe care o simteai recitandu-l... Mi s-a parut o abordare perfect veridica, potrivita personalitatii mele, care, conform lui Saca, are ceva influente de autoflagelare. Nu stiu exact ce inseamna, dar draga mea colega e ca un fel de mother pentru mine si probabil ca are dreptate. Pai trebuia sa apara si o mother, ca sisters am destule pe la facultate (si, ale naibii, pe toate ne cheama Ungureanu).
De la Bacovia, am ajuns la Paunescu, pe care, cu mana pe inima, va jur ca nu l-am citit pana azi. Si poate ca era mai bine, ca in loc sa intru in armonie cu lumea din jur, mai rau m-am adancit in visare. M-am uitat initial pe blogul lui doar la doua, dar nu m-am putut abtine sa nu citesc si altele.
Si, indubitabil, am ajuns la concluzia (ale naibii poezii, doar ele sunt de vina) ca nu am nici stare, nici somn, si nici macar nu stiu cu ce sa ma imbrac maine. Si ca il vad in o mie de culori, si ma tem sa inchid ochii, pentru ca in intunericul ala, privirea lui devine mult prea puternica sa ii rezist.
Am devenit incapabila sa scriu despre altceva. Pentru ca tastele merg repede doar cand sunt lirica, si nu mi-e dor nici de Paris, nici de Champs Elysees, nici de zilele de vara petrecute langa gagici si despicand toate firele in patru... cat mi-e dor sa-l revad, sa simt ca ma priveste intentionat, si sa nu fiu in stare sa ma uit, sa ma intimidez ca pe vremuri, tocmai eu...
Si, totusi, exista blestem...
Azi am iesit cu gagicile la cafea, dupa ce am predat proiectul la practica la facultate. Evident, am luat 10, iar proful a fost maxim. Va spuneam eu ca daca plec din facultatea asta privind spre ceva frumos inapoi, ar fi cei doi dintr-o postare anterioara. Nu despre asta e vorba.
Mergand cu pitzipoancele mele la cafea, am avut o revelatie. Mi-am amintit ca prin generala, acum multi ani, sa tot fie vreo 11 (da, Raluco, imbatranesti, uite asa incet ne ducem toti), imi placea sa scriu poezii. Am fost dintotdeauna indragostita si treaba asta ma inspira. Nu mai am, din pacate, manuscrisurile de atunci, dar scriam...Era si o moda, de altfel, ca pe vremea aia de hi5 si messenger nu prea auzise nimeni. Azi mi-a dat prin cap ca ar trebui sa incep sa scriu, si nu poezii, cred c-as pune-o de-un roman, si nu unul oarecare, ci unul erotic...Nu m-am gandit inca la titlu, dar stiu deja cu ce fraza va incepe fiecare capitol (si vor fi destule), si cum o colega tare draga are ceva pile pe la o editura, abia astept sa ma scap de sesiune, licenta si admitere la master, ca sa trec la treburi serioase.
Poezii nu mai sunt in stare sa scriu, dar am gasit doua extraordinare pe blogul lui Adrian Paunescu. Am ajuns la ele, cautand pe google fraza "Si, totusi, exista blestem..." pe care am auzit-o zilele trecute intr-un context oarecare, si m-am gandit eu ca trebuie sa fie de pe undeva.
Asadar, azi sunt lirica si ma delectez cu 2 scrieri de-ale lui Paunescu, si sper sa va delectati si voi:
Mergand cu pitzipoancele mele la cafea, am avut o revelatie. Mi-am amintit ca prin generala, acum multi ani, sa tot fie vreo 11 (da, Raluco, imbatranesti, uite asa incet ne ducem toti), imi placea sa scriu poezii. Am fost dintotdeauna indragostita si treaba asta ma inspira. Nu mai am, din pacate, manuscrisurile de atunci, dar scriam...Era si o moda, de altfel, ca pe vremea aia de hi5 si messenger nu prea auzise nimeni. Azi mi-a dat prin cap ca ar trebui sa incep sa scriu, si nu poezii, cred c-as pune-o de-un roman, si nu unul oarecare, ci unul erotic...Nu m-am gandit inca la titlu, dar stiu deja cu ce fraza va incepe fiecare capitol (si vor fi destule), si cum o colega tare draga are ceva pile pe la o editura, abia astept sa ma scap de sesiune, licenta si admitere la master, ca sa trec la treburi serioase.
Poezii nu mai sunt in stare sa scriu, dar am gasit doua extraordinare pe blogul lui Adrian Paunescu. Am ajuns la ele, cautand pe google fraza "Si, totusi, exista blestem..." pe care am auzit-o zilele trecute intr-un context oarecare, si m-am gandit eu ca trebuie sa fie de pe undeva.
Asadar, azi sunt lirica si ma delectez cu 2 scrieri de-ale lui Paunescu, si sper sa va delectati si voi:
TOTUSI, IUBIREA
“Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.
Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred în pereche
Si totusi ceva sa-ntâmplat.
Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric si tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Retele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeste-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrisi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminosi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-si acelasi repros.
Si tu si iubirea există
Si moartea există în ea
Imi place mai mult când esti tristă
Tristetea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu esti în puterile mele,
Desi închizitii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.”
TOTUSI IUBIREA PESTE BLESTEM
” Obsesia mea despre tine
Renaste, in mine, acum
Si iarasi e rau si e bine
Si toate se afla pe drum.
O clasica dragoste veche,
Transcrisa in versuri, candva,
Acum isi gaseste pereche
Si replica este a ta.
Poemele mele supreme,
Traite-ntre bine si rau,
Acum, s-au intors ca probleme,
Le-as trece pe numele tau.
Mereu, intre viata si moarte,
Mi-a fost si mi-e dat sa ma zbat,
Iar astazi, cand esti prea departe,
Abia te mai strig sugrumat.
Si nu mai dau lumii de stire
Ideea de care ma tam,
Ca nu mai exista iubire,
Asa cum exista blestem.
N-am cum sa accept ca, din toate,
Ramane doar zborul tarat
Si faptul ca nu se mai poate
Iubi decat rau si urat.
Vin versuri stravechi sa-mi inspire
Poemul cel nou ce il chem
Si totusi exista iubire,
In veci, peste orice blestem.”
Daca in iubire nu stiu daca sa mai cred sau nu, cu siguranta cred in blestem si pasiune. Astept neprevazutul.
luni, 18 mai 2009
Kinky stuff
Am tot auzit-o pe la radio saptamana asta, si nu stiam cine o canta. Azi am aflat, si de atunci nu imi iese din cap. Enjoy :)
Zen attitude!
Prima oara am gasit citatul asta la statusul lui Saca, si, ca un copil nestiutor ce sunt, dar insetat de cunoastere, am intrebat-o: "Saca, da ce dracu mai inseamna asta?"... ca sa aflu ca e un fel de integrare in absolut, fara etapa aia de baut pipi cum se practica pe la noi acum cativa ani, cand era foarte la moda.
De integrat in absolut nu stiu daca m-am integrat :)), dar am o stare excelenta. Vorba Ancai Ungureanu: "sister, vine sesiunea, si tu iesi cu baieti"... Pai, deh, sister, vrei sa invat de pe acum? Mai e o saptamana, nu vreau sa fiu cuprinsa de valul uitarii. Dar cum postarea asta se doreste a fi despre atitudinea zen, si nu despre iesirile mele kinky, si lipsa de chef pentru studiu academic, o sa va spun ce inseamna chestia asta pentru mine.
Azi m-am dus la facultate, la profu' de licenta, e maxim omu', e suuuuper tare; el si cu profu' de practica sunt cam singurii care au reusit sa mai aline imaginea ingrozitoare pe care o am despre facultate. M-a luat un chef de terminat lucrarea aia, cand am auzit ca ce am scris pana acum e bine, si m-am simtit dupa mult timp desteapta.
Cum am iesit pe usa facultatii, m-a luat una de pe strada care lucra la ceva firma de sondaje, la un interviu despre calitatea sistemului de invatamant din Romania. Doamne, de cand asteptam sa tai si sa spanzur, si asa m-am amuzat de intrebarile alea, si de notele pe care le-am dat, m-am simtit puternica sa fac sa ploua in chestionarul ala cu 1 si cu 2. Note bine meritate de facultatea pe care am terminat-o, asemenea multor altora, din punct de vedere al implicarii, utilitatii materiilor, gradului de dezvoltare al abilitatilor unui student. Am dat un 5 si un 7 la doua intrebari, nu mai retin exact care, gandindu-ma la cei doi profesori care au contat in facultatea asta. Ca chestionarul ala o sa faca lucrurile sa se schimbe, nu stiu, dar a fost genial ca in cele 20 de minute cat l-am completat m-am amuzat teribil cu operatoarea de interviu, spunandu-i de ce sunt frustrata si altele asemenea.
Ziua a avut un final putin apoteotic, fara sa fac nimic deosebit, dar ma simt zen cand rad din nimicuri si sunt fericita din senin si entuziasta, si kinky, fara un motiv anume.
De integrat in absolut nu stiu daca m-am integrat :)), dar am o stare excelenta. Vorba Ancai Ungureanu: "sister, vine sesiunea, si tu iesi cu baieti"... Pai, deh, sister, vrei sa invat de pe acum? Mai e o saptamana, nu vreau sa fiu cuprinsa de valul uitarii. Dar cum postarea asta se doreste a fi despre atitudinea zen, si nu despre iesirile mele kinky, si lipsa de chef pentru studiu academic, o sa va spun ce inseamna chestia asta pentru mine.
Azi m-am dus la facultate, la profu' de licenta, e maxim omu', e suuuuper tare; el si cu profu' de practica sunt cam singurii care au reusit sa mai aline imaginea ingrozitoare pe care o am despre facultate. M-a luat un chef de terminat lucrarea aia, cand am auzit ca ce am scris pana acum e bine, si m-am simtit dupa mult timp desteapta.
Cum am iesit pe usa facultatii, m-a luat una de pe strada care lucra la ceva firma de sondaje, la un interviu despre calitatea sistemului de invatamant din Romania. Doamne, de cand asteptam sa tai si sa spanzur, si asa m-am amuzat de intrebarile alea, si de notele pe care le-am dat, m-am simtit puternica sa fac sa ploua in chestionarul ala cu 1 si cu 2. Note bine meritate de facultatea pe care am terminat-o, asemenea multor altora, din punct de vedere al implicarii, utilitatii materiilor, gradului de dezvoltare al abilitatilor unui student. Am dat un 5 si un 7 la doua intrebari, nu mai retin exact care, gandindu-ma la cei doi profesori care au contat in facultatea asta. Ca chestionarul ala o sa faca lucrurile sa se schimbe, nu stiu, dar a fost genial ca in cele 20 de minute cat l-am completat m-am amuzat teribil cu operatoarea de interviu, spunandu-i de ce sunt frustrata si altele asemenea.
Ziua a avut un final putin apoteotic, fara sa fac nimic deosebit, dar ma simt zen cand rad din nimicuri si sunt fericita din senin si entuziasta, si kinky, fara un motiv anume.
duminică, 17 mai 2009
Lyrique
Comme j'ai le sentiment de vertige pour un couple de jours, je ne pouvais pas terminer cette soirée sans quelques réflexions concernant les nouveautees que me fascinent. Vous, les lecteurs de ce blog, devez avoir le même sentiment confus que le mien, mais je me sens comme avoir une boisson forte, et je suis incapable de trouver le remède.
Ecrire en français est plus facile pour moi d'exprimer toute l'énergie que cet homme a créé en moi, avec son sourire, et son puissant regard. Il y a longtemps que j'ai senti cette manière, et il est tellement étrange la façon dont ses yeux verts me suivrent partout où je vais. J'ai un sentiment d'attraction pour un homme que je viens de rencontrer, un sentiment qui ne peut pas être décrit comme amour, mais comme une immense passion. C'est dimanche, et peut-être le fait qu'il fait chaud et je me sens de cette façon.
Demain commence une nouvelle semaine et j'espere que mes activités quotidiennes me feront sentir plus réaliste. Même si j'ai des doutes.
Une bonne nouvelle semaine pour tout le monde!
Une bonne nouvelle semaine pour tout le monde!
Si cum e duminica...
... si duminica am promis ca ne amuzam cu filmulete de pe net, si cum nu pot sa ies nici din starea de kinky, iar functia de "Vibratie" nu este utila doar la telefonul mobil, va invit sa ne delectam cu urmatoarea reclama, nerecomandata cardiacilor:
Lumea se schimba...
.. iar noi ne schimbam o data cu ea. In seara asta gagicile au dezerdat, la Blondie bat clopote de nunta, Andrada invata pentru examenul la scoala de soferi, iar Mara si Vicky s-au luat cu altele. Cum din fericire am in portofel permisul de conducere, si un milion de prieteni pe care nu i-am mai vazut demult, a fost un prilej excelent azi sa ma revad cu doua foste colege de liceu pe care nu le-am mai vazut de 3 ani.
Si cu toate ca a trecut timpul si peste mine, si peste ele, am ramas foarte placut surprinsa ca am vorbit ca si cum nu ne-am fi vazut de ieri. Mi-am amintit de profa de romana care ma scotea la tabla, si desi ii turuiam in mare stil, stia ea in subconstientul ei ca nu prea imi place romana, lucru complet fals. Mi-am amintit de doamna Mocanu, care intra in clasa, si nici nu apucam sa ne ridicam in picioare si se auzea dintr-o data: "vreau sa vad albastru!" (este vorba, pentru necunoscatori, de renumitele uniforme de la liceul Kretzulescu), si care imi era atat de draga... Si ce imi mai placea de doamna Dinca, profesoara de contabilitate, care ma coplesea cu cotele de impozitare, si de la care am invatat sa fiu un AS. Ca intre timp am devenit dama de pica e perfect normal, lumea se schimba, iar noi suntem mici actori care interpretam o comedie mare (aici nu-l citez pe Caragiale, ci pur si simplu mi-au trecut prin minte niste cuvinte pe care parca le si aud rostite acum de vocea lui)...
Mi-am amintit si de toate frustrarile pe care le-am strans in facultate, de colegii cu care nu am reusit sa ma inteleg, de toate materiile pe care le-am tocit, iar acum mi s-au amestecat in cap...
Cum de la pasiunea pentru contabilitate am trecut la pasiunea pentru cafea, cum de la lipsa de interes fata de tot ce inseamna materialitate, am ajuns sa imi iau bluze pe care scrie "Sexy" sau genti cu sclipici.
Sa fie oare schimbarea asta un curs firesc, ma intreb, sau am fost dintotdeauna asa, si nu am fost capabila sa ma inteleg la momentul potrivit?
Da, stiu, practic postarea asta e despre nimic, dar nu ma pot concentra, nu se mai intampla nimic deosebit in drum spre casa, si parca nu mai am chef sa critic pe nimeni. Cel mai mult acum vreau sa dorm si sa visez acelasi vis de ieri, dar fara Saca (mami a mea de la servici) care sa ma dracuie cand fac prostii.
Si cu toate ca a trecut timpul si peste mine, si peste ele, am ramas foarte placut surprinsa ca am vorbit ca si cum nu ne-am fi vazut de ieri. Mi-am amintit de profa de romana care ma scotea la tabla, si desi ii turuiam in mare stil, stia ea in subconstientul ei ca nu prea imi place romana, lucru complet fals. Mi-am amintit de doamna Mocanu, care intra in clasa, si nici nu apucam sa ne ridicam in picioare si se auzea dintr-o data: "vreau sa vad albastru!" (este vorba, pentru necunoscatori, de renumitele uniforme de la liceul Kretzulescu), si care imi era atat de draga... Si ce imi mai placea de doamna Dinca, profesoara de contabilitate, care ma coplesea cu cotele de impozitare, si de la care am invatat sa fiu un AS. Ca intre timp am devenit dama de pica e perfect normal, lumea se schimba, iar noi suntem mici actori care interpretam o comedie mare (aici nu-l citez pe Caragiale, ci pur si simplu mi-au trecut prin minte niste cuvinte pe care parca le si aud rostite acum de vocea lui)...
Mi-am amintit si de toate frustrarile pe care le-am strans in facultate, de colegii cu care nu am reusit sa ma inteleg, de toate materiile pe care le-am tocit, iar acum mi s-au amestecat in cap...
Cum de la pasiunea pentru contabilitate am trecut la pasiunea pentru cafea, cum de la lipsa de interes fata de tot ce inseamna materialitate, am ajuns sa imi iau bluze pe care scrie "Sexy" sau genti cu sclipici.
Sa fie oare schimbarea asta un curs firesc, ma intreb, sau am fost dintotdeauna asa, si nu am fost capabila sa ma inteleg la momentul potrivit?
Da, stiu, practic postarea asta e despre nimic, dar nu ma pot concentra, nu se mai intampla nimic deosebit in drum spre casa, si parca nu mai am chef sa critic pe nimeni. Cel mai mult acum vreau sa dorm si sa visez acelasi vis de ieri, dar fara Saca (mami a mea de la servici) care sa ma dracuie cand fac prostii.
Tu me fais me sentir sexy
Oui, il est l'un de ces jours quand je suis dans l'impossibilité de penser objectiv, d'analyser les situations journaliers et d'observer le monde extérieur.
Il est si étrange de commencer une phrase par "J'ai rencontré un homme", mais, évidemment, je ne pouvais pas trouver les mots plus appropriés. Oui, j'ai rencontré quelqu'un qui m'a fait tourner la tête de notre premier rencontre.
Il est parfois étrange comment quelqu'un peut figurer dans ta vie et changer complètement ta façon de voir les choses. Je n'ai pas tombu amoureuse, mais je me sens différente quand je pense à lui. Je me sens libre quand je lui parle, et je me sens sexy.
Il est parfois étrange comment quelqu'un peut figurer dans ta vie et changer complètement ta façon de voir les choses. Je n'ai pas tombu amoureuse, mais je me sens différente quand je pense à lui. Je me sens libre quand je lui parle, et je me sens sexy.
Et parce que je me sens comme ça , je ne peux pas arrêter en écoutant de cette:
sâmbătă, 16 mai 2009
Jurnalul unei pitipoance
Stiu ca v-a fost dor de mine, si recunosc, zilele astea au fost destul de lipsite de inspiratia divina de altadat', si se pare, asadar, ca starile emo sunt propice spiritului artistic. Cum am promis solemn ca n-o sa mai fiu emo niciodata, de 3 zile m-a lasat inspiratia. Adica in loc sa postez chestii serioase, cum fac eu de obicei, si sa ma plang cu cuvintele mele ca traiesc in Romania si ca merg cu autobuzul 205, ascult "Hey Sexy Lady". Si-mi place.
Ce s-a intamplat nu stiu, dar cert e ca zilele astea am avut o revelatie. M-am redescoperit, mi-am descoperit si celelalte fete ale personalitatii, si mi se pare cel mai grozav mod de a fi pozitiv. Am redevenit kinky, sexy attitude ca pe vremuri, mi-am luat azi o bluza roz cu sclipici, nu chiar atat de scarboasa ca aia rosie, si una mov pe care scrie "sexy". Un tip mi-a multumit pe scarile rulante de la metrou ca i-am lasat locul liber pe partea stanga, si i-am spus raspicat: "Nu, eu iti multumesc". Saca si Blondie au ras maxim.
Si am intalnit un om care ma fascineaza de mor. Si ma opresc aici.
Per total, am un tonus bun. Si un chef nebun de viata. Si fluturasi in stomac. Si niste prietene atat de pitzi, ca mine, care ma iubesc maxim, si pe care le ador.
Ce s-a intamplat nu stiu, dar cert e ca zilele astea am avut o revelatie. M-am redescoperit, mi-am descoperit si celelalte fete ale personalitatii, si mi se pare cel mai grozav mod de a fi pozitiv. Am redevenit kinky, sexy attitude ca pe vremuri, mi-am luat azi o bluza roz cu sclipici, nu chiar atat de scarboasa ca aia rosie, si una mov pe care scrie "sexy". Un tip mi-a multumit pe scarile rulante de la metrou ca i-am lasat locul liber pe partea stanga, si i-am spus raspicat: "Nu, eu iti multumesc". Saca si Blondie au ras maxim.
Si am intalnit un om care ma fascineaza de mor. Si ma opresc aici.
Per total, am un tonus bun. Si un chef nebun de viata. Si fluturasi in stomac. Si niste prietene atat de pitzi, ca mine, care ma iubesc maxim, si pe care le ador.
vineri, 15 mai 2009
Disperarea, pardon prudenta, bancilor romanesti
Am rata la RBS pe care o platesc in secunda 2 dupa ce iau salariul. Cum scadenta este in data de 16 (deci pe 16 mai), rata am platit-o in data de 28 aprilie, chiar la ei la sucursala, la Perla.
Aseara, dupa ce am ajuns frumos acasa, vad un sms de la banca: "Daca nu ati achitat rata de X euro, va reamintim ca data scadenta este pe 16 si va rugam sa efectuati plata". Este prima oara intr-un an cand primesc un astfel de mesaj, si, evident, m-am speriat. Daca n-or fi intrat banii?
Si sun la ei la call center, explic situatia cu sms-ul si cu plata efectuata de 3 saptamani aproape, si primesc urmatorul raspuns: "Decizia RBS este ca aceste mesaje de notificare sa se trimita tuturor clientilor, indiferent daca au rata achitata sau nu. Momentan nu va putem verifica contul, ca este ora 21, reveniti maine dimineata."
Am sunat acum 5 minute, mi s-a confirmat ca rata este platita si, mai mult, am si in plus pe cont, dar ca voi primi mesaje de notificare in fiecare luna, pentru ca ele se trimit tuturor clientilor, fara sa se verifice daca au platit sau nu. Si pe viitor sa nu mai sun.
Eu nu inteleg disperarea, pardon prudenta asta. Sunt perfect de acord sa anunti clientul cand acesta chiar nu a platit sau a intarziat, dar in cazul unuia care a achitat la casierie direct acum 3 saptamani... mi se pare tras de par. Chiar e atat de greu sa sortezi clientii care au platit si sa nu le trimiti mesaje de notificare? E un consum de resurse extraordinar si cred ca le genereaza un flux urias de apeluri in call center.
Aseara, dupa ce am ajuns frumos acasa, vad un sms de la banca: "Daca nu ati achitat rata de X euro, va reamintim ca data scadenta este pe 16 si va rugam sa efectuati plata". Este prima oara intr-un an cand primesc un astfel de mesaj, si, evident, m-am speriat. Daca n-or fi intrat banii?
Si sun la ei la call center, explic situatia cu sms-ul si cu plata efectuata de 3 saptamani aproape, si primesc urmatorul raspuns: "Decizia RBS este ca aceste mesaje de notificare sa se trimita tuturor clientilor, indiferent daca au rata achitata sau nu. Momentan nu va putem verifica contul, ca este ora 21, reveniti maine dimineata."
Am sunat acum 5 minute, mi s-a confirmat ca rata este platita si, mai mult, am si in plus pe cont, dar ca voi primi mesaje de notificare in fiecare luna, pentru ca ele se trimit tuturor clientilor, fara sa se verifice daca au platit sau nu. Si pe viitor sa nu mai sun.
Eu nu inteleg disperarea, pardon prudenta asta. Sunt perfect de acord sa anunti clientul cand acesta chiar nu a platit sau a intarziat, dar in cazul unuia care a achitat la casierie direct acum 3 saptamani... mi se pare tras de par. Chiar e atat de greu sa sortezi clientii care au platit si sa nu le trimiti mesaje de notificare? E un consum de resurse extraordinar si cred ca le genereaza un flux urias de apeluri in call center.
miercuri, 13 mai 2009
Va mai amintiti?
Ca tot veni vorba azi pe la birou depsre Fizz si faptul ca e partenerul ideal pentru o pitzi, m-am gandit ca ar fi dragut sa il mai vedem. Oare mai traieste? Pentru delightul lu' Saca!
Despre libertate
Cand m-am apucat de blog, undeva prin martie, habar n-am avut ca activitatea asta va ajunge una din preferatele mele. Sunt zile in care desi nu se intampla nimic deosebit, cuvintele ies foarte usor si frazele se leaga. Meditam azi in drum spre casa asupra unui lucru foarte trist: ce mai inseamna libertatea in ziua de azi? Asa, in sensul ei larg.
Imi amintesc ca prin scoala primara, intelegeam libertatea prin a nu sta in inchisoare. Nu stiu de ce imi creasem imaginea asta sau care a fost sursa care mi-a inspirat punctul de vedere, dar orice era afara si nu dupa gratii mi se parea liber. Mai tarziu, prin liceu, mi se parea ca libertatea e ceva abstract, ca o chestie foarte desteapta, o stare de euforie care te apuca la 18 ani. Nu aveam o imagine foarte exacta asupra ei, dar eram sigura ca gasisem definitia, libertate = 18 ani. A venit si majoratul, si am fost dezamagita sa constat ca nu am avut nici o stare de iluminare in ziua aia, asa cum mi-am imaginat atatia ani.
Timpul a trecut, iar opiniile s-au schimbat o data cu filele din calendar. Eu azi vad libertatea in a nu avea credite la banca. E mai mult decat dureros sa stiu ca in fiecare luna, prima bucatica din salariu pe care o scot de pe card se duce la rata. Tu ce vezi prin libertate?
Imi amintesc ca prin scoala primara, intelegeam libertatea prin a nu sta in inchisoare. Nu stiu de ce imi creasem imaginea asta sau care a fost sursa care mi-a inspirat punctul de vedere, dar orice era afara si nu dupa gratii mi se parea liber. Mai tarziu, prin liceu, mi se parea ca libertatea e ceva abstract, ca o chestie foarte desteapta, o stare de euforie care te apuca la 18 ani. Nu aveam o imagine foarte exacta asupra ei, dar eram sigura ca gasisem definitia, libertate = 18 ani. A venit si majoratul, si am fost dezamagita sa constat ca nu am avut nici o stare de iluminare in ziua aia, asa cum mi-am imaginat atatia ani.
Timpul a trecut, iar opiniile s-au schimbat o data cu filele din calendar. Eu azi vad libertatea in a nu avea credite la banca. E mai mult decat dureros sa stiu ca in fiecare luna, prima bucatica din salariu pe care o scot de pe card se duce la rata. Tu ce vezi prin libertate?
Atentie cu cardurile RATB!
Nu stiu altii cum sunt, dar la mine, de fiecare data cand merg cu autobuzul si prind controlori, se intampla ceva care daca nu ma oripileaza, imi lasa un gust al naibii de amar. Sau de acru. Nu stiu daca explicatia se rezuma la simplul fapt ca traim in Romania (stiti voi, tara aia cu ceasul) si numai la noi se poate intampla asa ceva, dar cert e ca asa ceva n-am vazut pe la altii mai mari.
Eram in 335 intre Muzeul Satului si Casa Scanteii, si au urcat controlorii. Nimic neobisnuit, in ultima vreme ii vezi tot mai des, cu acele priviri lacome dupa amenzi, ca deh, pre vremuri de criza, incearca fiecare ce poate. La usa din mijloc era un aurolac care cersea si mirosea ingrozitor, un rrom (ca e jignire sa ii numesti altfel), care a coborat nestingherit si neobservat la prima statie, desi autobuzul era pe jumatate gol, si nu plin. Nu e prima data cand vad asta si mereu am vrut sa comentez ceva, sa le spun oamenilor alora care se numesc controlori: "fratilor, da' cu astia ce faceti?" dar sa te pui cu organul public de control nu e un lucru pe care si-l permite oricine.
Nu despre aurolacul cu pricina era vorba. Oricum va spuneam ca a coborat la prima statie.Luand mai multa lume la puricat dupa bilete si abonamente, controlorii nostri au nimerit la un tanar, un om decent, ce se intorcea de la munca acasa, cel putin asa parea. Omul a predat binevoitor cardul de abonament pentru control, dar surpriza: la trecerea prin dreptul aparatului specializat din autobuz cardul nu facea nici o reactie, nu tu piu piu, nu tu piuuuuuuuuu din ala lung, nimic. Toti cei 3 controlori au tabarat in jurul tanarului in cauza, care, saracul, nu intelegea ce se intampla. Va jur ca nici eu nu intelegeam. Stateam si ma uitam ca la film. Explicatia nu a intarziat, totusi, sa apara: dom'ne, ti s-a demagnetizat cardu', esti pasibil de amenda. Pai cum dom'ne sa mi se demagnetizeze cardul ca d'abia ieri m-am dus si l-am reincarcat? Pai, da, dar sigur l-ati tinut langa telefon sau pe televizor si de aia s-a demagnetizat. Am ramas cu ochii ca bufnita la asemenea explicatii hilare, desprinse din povestile cu zane si zmei. Argumentul ca materialele din care e facut cardul sunt proaste, la fel ca si compostoarele in care nu iti intra biletul de hartie a fost exclus din start. Si uite asa se trezi personajul in cauza cu o amenda de 50 de RON. Argumentele lui ca fiecare card, fiind nominal, are o evidenta undeva, intr-o baza de date, cand a fost facut si ce valabilitate are, au fost bagate la gunoi. Omului i s-a retinut buletinul si i s-a intocmit proces verbal. In cazul in care avea o contestatie de facut trebuia sa mearga la un sediu pe langa liceul Sincai, cu program de la 7 la 16 in nu stiu ce zi a saptamanii.
Am coborat la Apicola, sa astept urmatorul autobuz. Plin de ciobani, muncitori nespalati, si oameni cu PET-urile de bere in mana, duhnind a alcool si a toate alea. Pe ici, pe colo, un om normal. Stau in Baneasa si asta imi ocupa tot timpul.
Eram in 335 intre Muzeul Satului si Casa Scanteii, si au urcat controlorii. Nimic neobisnuit, in ultima vreme ii vezi tot mai des, cu acele priviri lacome dupa amenzi, ca deh, pre vremuri de criza, incearca fiecare ce poate. La usa din mijloc era un aurolac care cersea si mirosea ingrozitor, un rrom (ca e jignire sa ii numesti altfel), care a coborat nestingherit si neobservat la prima statie, desi autobuzul era pe jumatate gol, si nu plin. Nu e prima data cand vad asta si mereu am vrut sa comentez ceva, sa le spun oamenilor alora care se numesc controlori: "fratilor, da' cu astia ce faceti?" dar sa te pui cu organul public de control nu e un lucru pe care si-l permite oricine.
Nu despre aurolacul cu pricina era vorba. Oricum va spuneam ca a coborat la prima statie.Luand mai multa lume la puricat dupa bilete si abonamente, controlorii nostri au nimerit la un tanar, un om decent, ce se intorcea de la munca acasa, cel putin asa parea. Omul a predat binevoitor cardul de abonament pentru control, dar surpriza: la trecerea prin dreptul aparatului specializat din autobuz cardul nu facea nici o reactie, nu tu piu piu, nu tu piuuuuuuuuu din ala lung, nimic. Toti cei 3 controlori au tabarat in jurul tanarului in cauza, care, saracul, nu intelegea ce se intampla. Va jur ca nici eu nu intelegeam. Stateam si ma uitam ca la film. Explicatia nu a intarziat, totusi, sa apara: dom'ne, ti s-a demagnetizat cardu', esti pasibil de amenda. Pai cum dom'ne sa mi se demagnetizeze cardul ca d'abia ieri m-am dus si l-am reincarcat? Pai, da, dar sigur l-ati tinut langa telefon sau pe televizor si de aia s-a demagnetizat. Am ramas cu ochii ca bufnita la asemenea explicatii hilare, desprinse din povestile cu zane si zmei. Argumentul ca materialele din care e facut cardul sunt proaste, la fel ca si compostoarele in care nu iti intra biletul de hartie a fost exclus din start. Si uite asa se trezi personajul in cauza cu o amenda de 50 de RON. Argumentele lui ca fiecare card, fiind nominal, are o evidenta undeva, intr-o baza de date, cand a fost facut si ce valabilitate are, au fost bagate la gunoi. Omului i s-a retinut buletinul si i s-a intocmit proces verbal. In cazul in care avea o contestatie de facut trebuia sa mearga la un sediu pe langa liceul Sincai, cu program de la 7 la 16 in nu stiu ce zi a saptamanii.
Am coborat la Apicola, sa astept urmatorul autobuz. Plin de ciobani, muncitori nespalati, si oameni cu PET-urile de bere in mana, duhnind a alcool si a toate alea. Pe ici, pe colo, un om normal. Stau in Baneasa si asta imi ocupa tot timpul.
marți, 12 mai 2009
Cea mai tare replica de agatat
Aveam o discutie astazi cu colegele de la birou, si mai ales cu Saca, a doua blonda din viata mea de care imi este foarte drag, despre cea mai tare replica de agatat. Concluzia a fost uimitoare. Cea mai tare replica de agatat este, si fara misto:
Mi-am luat ultima lucrare a lui Hegel despre fenomenologia spiritului. Ce-ar fi s-o studiem impreuna?
Mi-am luat ultima lucrare a lui Hegel despre fenomenologia spiritului. Ce-ar fi s-o studiem impreuna?
Tu ce varianta ai ales?
Cu totii stim ca nu se poate sa ai totul si ca viata ne este guvernata de alegeri. Cand eram mici alegeam ceva pentru ca ne placea, era colorat sau facea nu stiu ce zgomot si toti copiii de o seama cu noi aveau acel ceva. Cand am ajuns la liceu sau la facultate am invatat ca o alegere se ia tinand cont de variante si de costul de oportunitate (da, stiu, sechele de pe la microeconomie). In sinea lui, costul de oportunitate se rezuma la pretul variantei pe care n-ai ales-o, sau, mai popular vorbind inseamna ce/cum ar fi fost daca...?
Nu am scris asta ca sa tin teorii despre costul de oportunitate, in primul rand ca microeconomia a fost un mic cosmar pentru mine,...si doi, e o teorie pe care o cunoastem toti.
Astazi va voi vorbi despre o alegere pe care am facut-o, o alegere din relatiile pe care le am cu oamenii, indiferent ca imi sunt prieteni apropiati, colegi, clienti...sau ceva mai mult (si cand spun asta, ma refer la ceilalti care nu se incadreaza in categoriile precedente).
Prima varianta era sa ii vad si percep pe toti dupa cum sunt eu, ca in "Patul lui Procust", sa imi iau jucariile si sa plec daca cineva sau ceva nu este asa cum mi-am imaginat, sa analizez amanuntit problema, sa caut explicatii si sa fiu etern nefericita daca lucrurile nu stau cum vreau eu. Sa fiu deasupra tuturor si sa nu accept explicatii, sa ma ascund in mine si sa par o alta persoana. A doua varianta inseamna sa percep lumea asa cum este, sa nu ii caut explicatii si sa fiu pregatita pentru orice succes, si mai ales, pentru orice esec. Sa fiu impacata cu mine si cu restul, sa fiu optimista indiferent de ce se intampla, si sa nu imi pierd niciodata zambetul. A doua varianta presupune sa te consider in continuare un prieten chiar daca ceva nu mi-a placut la un moment dat, subiectiv vorbind, si sa incerc sa repar din greselile pe care le-am facut.
Daca te intrebi ce am ales, eu am ales varianta a doua. Tu ce varianta ai ales?
Nu am scris asta ca sa tin teorii despre costul de oportunitate, in primul rand ca microeconomia a fost un mic cosmar pentru mine,...si doi, e o teorie pe care o cunoastem toti.
Astazi va voi vorbi despre o alegere pe care am facut-o, o alegere din relatiile pe care le am cu oamenii, indiferent ca imi sunt prieteni apropiati, colegi, clienti...sau ceva mai mult (si cand spun asta, ma refer la ceilalti care nu se incadreaza in categoriile precedente).
Prima varianta era sa ii vad si percep pe toti dupa cum sunt eu, ca in "Patul lui Procust", sa imi iau jucariile si sa plec daca cineva sau ceva nu este asa cum mi-am imaginat, sa analizez amanuntit problema, sa caut explicatii si sa fiu etern nefericita daca lucrurile nu stau cum vreau eu. Sa fiu deasupra tuturor si sa nu accept explicatii, sa ma ascund in mine si sa par o alta persoana. A doua varianta inseamna sa percep lumea asa cum este, sa nu ii caut explicatii si sa fiu pregatita pentru orice succes, si mai ales, pentru orice esec. Sa fiu impacata cu mine si cu restul, sa fiu optimista indiferent de ce se intampla, si sa nu imi pierd niciodata zambetul. A doua varianta presupune sa te consider in continuare un prieten chiar daca ceva nu mi-a placut la un moment dat, subiectiv vorbind, si sa incerc sa repar din greselile pe care le-am facut.
Daca te intrebi ce am ales, eu am ales varianta a doua. Tu ce varianta ai ales?
luni, 11 mai 2009
Puterea modelului
Nu am spus niciodata despre mine ca sunt perfecta, sau ca detin adevarul absolut. Adevarul absolut nu a putut fi atins nici de marii reprezentanti ai geniului mondial, pentru ca o teorie de la fizica, ce se aplica si in viata de zi cu zi e aceea ca totul e relativ. Iubirea e relativa, puterea e relativa, pana si banii imbraca forma asta, azi ii ai si maine nu.
Ce te face pe tine, ca om, sa fii diferit de ceilalti, este atitudinea, modul in care privesti o problema, in care abordezi viata si in care transformi relativitatile in lucruri care sa iti fie confortabile. Am fost placut surprinsa sa observ ca blogul meu a inceput sa trezeasca pareri, acorduri si dezacorduri fata de lucrurile pe care le spun.
Nu mi-am creat blogul pentru bani, dovada ca nu am facut niciodata reclama la nimic, si nici nu voi face. "Imposibilul" a aparut ca o nevoie imensa de exprimare, o nevoie de a impartasi cu ceilalti pareri, idei, sentimente, frustrari si lucruri amuzante. E o lume vazuta prin ochii mei, o lume in care imi este mai usor sa traiesc si sa fiu optimista. E o senzatie extraordinara atunci cand primesc comentarii pozitive, cand vad ca ceea ce gandesc se reflecta si in alti oameni, cu care am avut mai mult sau mai putin sau deloc o relatie (amicitie, colegialitate, etc). E o senzatie si mai extraordinara (da, stiu, e fortat gradul de comparatie al adjectivului) cand reusesc sa creez controverse, cand desi nu atac pe nimeni (pentru ca este de departe ultimul lucru pe care mi-l doresc) primesc mesaje care mai de care mai colorate.
Atat timp cat ele sunt argumentate si "combat bine" (citandu-l pe Caragiale), voi fi onorata sa le public. Atat timp cat ele sunt atac direct la o persoana (inclusiv a mea), ma voi amuza teribil de oameni ranchiunosi, care isi cladesc lumea incercand sa loveasca in ceilalti.
Pentru ranchiunosul anonim care mi-a spus ca fac umbra pamantului degeaba, si la propriu si la figurat... dragul meu, nu stiu cat de bine ma cunosti sau nu, daca ai intrat pe blog din intamplare sau daca ai dat click pe linkul de la statusul meu de messenger... Va fi placerea mea sa iti public opiniile contradictorii, daca asta te intereseaza, atat timp cat respecta niste reguli de comunicare si etica. Iar daca nu iti plac regulile, si ti-ai dat tu seama ca sunt grasa, si acest lucru desi te enrveaza, te face sa imi citesti postarile, o sa citez o bloggerita care imi este foarte draga: "Da, sunt grasa, acum poti sa mori ma!". Faza cu "poti sa mori"... probabil ca de talent, nu vreau s-o iau very personal.
Ce te face pe tine, ca om, sa fii diferit de ceilalti, este atitudinea, modul in care privesti o problema, in care abordezi viata si in care transformi relativitatile in lucruri care sa iti fie confortabile. Am fost placut surprinsa sa observ ca blogul meu a inceput sa trezeasca pareri, acorduri si dezacorduri fata de lucrurile pe care le spun.
Nu mi-am creat blogul pentru bani, dovada ca nu am facut niciodata reclama la nimic, si nici nu voi face. "Imposibilul" a aparut ca o nevoie imensa de exprimare, o nevoie de a impartasi cu ceilalti pareri, idei, sentimente, frustrari si lucruri amuzante. E o lume vazuta prin ochii mei, o lume in care imi este mai usor sa traiesc si sa fiu optimista. E o senzatie extraordinara atunci cand primesc comentarii pozitive, cand vad ca ceea ce gandesc se reflecta si in alti oameni, cu care am avut mai mult sau mai putin sau deloc o relatie (amicitie, colegialitate, etc). E o senzatie si mai extraordinara (da, stiu, e fortat gradul de comparatie al adjectivului) cand reusesc sa creez controverse, cand desi nu atac pe nimeni (pentru ca este de departe ultimul lucru pe care mi-l doresc) primesc mesaje care mai de care mai colorate.
Atat timp cat ele sunt argumentate si "combat bine" (citandu-l pe Caragiale), voi fi onorata sa le public. Atat timp cat ele sunt atac direct la o persoana (inclusiv a mea), ma voi amuza teribil de oameni ranchiunosi, care isi cladesc lumea incercand sa loveasca in ceilalti.
Pentru ranchiunosul anonim care mi-a spus ca fac umbra pamantului degeaba, si la propriu si la figurat... dragul meu, nu stiu cat de bine ma cunosti sau nu, daca ai intrat pe blog din intamplare sau daca ai dat click pe linkul de la statusul meu de messenger... Va fi placerea mea sa iti public opiniile contradictorii, daca asta te intereseaza, atat timp cat respecta niste reguli de comunicare si etica. Iar daca nu iti plac regulile, si ti-ai dat tu seama ca sunt grasa, si acest lucru desi te enrveaza, te face sa imi citesti postarile, o sa citez o bloggerita care imi este foarte draga: "Da, sunt grasa, acum poti sa mori ma!". Faza cu "poti sa mori"... probabil ca de talent, nu vreau s-o iau very personal.
Sporturi nationale
Englezii au inventat fotbalul, scotienii - golful, iar atletismul este cunoscut inca din vremea zeitatilor grecesti. Pe langa nesimtire, invidie, carcoteala, ciordeala, lipsa de bun simt si educatie, cultura mult sub medie (si multe altele asemenea cu care am devenit celebri peste hotare, fapt dovedit de actiuni, nu de teorii), noi am mai inventat un sport national: mersul cu autobuzul ... ca sa fie, ca n-avem altceva de facut acasa, ca ne plictisim si lectura/aerisitul/ hai fie si o telenovela nu ne mai plac. Si uite asa, romanul (in general, de varsta onorabila), ca e seara, dimineata, weekend sau luni se urca frumos in autobuz la capat si da ture brambura prin Bucuresti ca n-are ce face. Si evident se pune pe scaun, si evident pe scaunul de la geam, ca sa nu il deranjezi, isi pune boarfele (genti, pungi, se gaseste ceva inutil cu care sa se plimbe).
Si uite asa tu, ca om cu pretentii, cu idei, ambitii si probleme, iesi de la munca sau de la scoala la ora 17,30-18 (adica la ora aia de varf)obosit, dupa o zi in care n-ai colcait p'acasa sa faci degeaba umbra pamantului si te duci alene spre casa. Niciodata nu m-am imbulzit la intrarea in metrou si autobuz, pentru ca inca sunt de parere ca suntem oameni, si nu vite. Ei bine, in oboseala si gandurile tale nu poti sa nu observi cum oameni de-o seama cu mama sau bunica se arunca pe scaune, si se desfasoara pe minim doua, sa-si marcheze teritoriul. Si daca indraznesti sa te apropii, poate ti-o si iei.
Am invatat sa nu ma mai enervez, si sa privesc toate astea cu detasare, sa cred ca cei de-o seama cu mine, vazand cum sta treaba pe la alte populatii mai evoluate nu vor ajunge asa. De fiecare data cedez locul intr-un mijloc de transport unei persoane in varsta, sau unui om cu multe bagaje. Dar de aici, pana la ce vezi zi de zi, e cale lunga.
Aceasta postare nu ne vizeaza pe toti. Sunt multi romani care traiesc cu 500 de ani inaintea celor de care va povesteam mai devreme. Majoritatea imi sunt colegi, si oameni care au vazut si altceva decat strazile gri din Bucuresti.
Si uite asa tu, ca om cu pretentii, cu idei, ambitii si probleme, iesi de la munca sau de la scoala la ora 17,30-18 (adica la ora aia de varf)obosit, dupa o zi in care n-ai colcait p'acasa sa faci degeaba umbra pamantului si te duci alene spre casa. Niciodata nu m-am imbulzit la intrarea in metrou si autobuz, pentru ca inca sunt de parere ca suntem oameni, si nu vite. Ei bine, in oboseala si gandurile tale nu poti sa nu observi cum oameni de-o seama cu mama sau bunica se arunca pe scaune, si se desfasoara pe minim doua, sa-si marcheze teritoriul. Si daca indraznesti sa te apropii, poate ti-o si iei.
Am invatat sa nu ma mai enervez, si sa privesc toate astea cu detasare, sa cred ca cei de-o seama cu mine, vazand cum sta treaba pe la alte populatii mai evoluate nu vor ajunge asa. De fiecare data cedez locul intr-un mijloc de transport unei persoane in varsta, sau unui om cu multe bagaje. Dar de aici, pana la ce vezi zi de zi, e cale lunga.
Aceasta postare nu ne vizeaza pe toti. Sunt multi romani care traiesc cu 500 de ani inaintea celor de care va povesteam mai devreme. Majoritatea imi sunt colegi, si oameni care au vazut si altceva decat strazile gri din Bucuresti.
duminică, 10 mai 2009
Spiciles (aka speechless)
Ca sa imi parafrazez un coleg de la servici, pot spune ca ceea ce veti citi mai departe e foarte cul, colegul in cauza fiind si cel care a adus in discutie subiectul respectiv. Fiind o persoana careia ii plac regulile si principiile, tind sa amintesc un motto al revistei "Dacia literara" si anume "vom critica opera, iar nu persoana", iar in cele ce urmeaza nu personajul implicat este principalul, ci situatia in sine.
Un articol dintr-un ziar de pe la noi incerca sa rezolve o mare dilema, si anume "Cum am putut sa ma nasc atat de desteapta dintr-o mama asa saraca cu duhul?", dilema Oanei Zavoranu. Pe acelasi site, Oana Zavoranu mai mentiona: "Pentru prima oara in viata mea m-am simtit jignita ca am o asemenea mama. Chiar l-am intrebat pe Pepe cum am putut eu sa ma nasc atat de inteligenta dintr-o mama atat de saraca cu duhul, iar el mi-a răspuns prompt: "Oana, tu esti fata tatalui tau!". Cred ca mama ar fi bucuroasa daca eu as fi moarta. Are un caracter de c...t. Nu-mi vine sa cred cat e de penibila”.
Am inteles ca toata disputa dintre mama si fiica ar porni de la o mostenire destul de maricica pe care cele doua si-o disputa, insa, indiferent care ar fi motivul, nu consider ca un om se poate simti jignit ca are asemenea parinti. Tara in care te-ai nascut si parintii nu ti-i poti alege, lucru pe care l-am constatat. Nici eu si probabil nici multi dintre voi nu sunteti multumiti pe deplin de aceste doua lucruri, dar a te simti jignit ca ai un parinte (asa cum este el) incalca principii din cele mai vechi, principii religioase, etice...totul pentru o avere. Cu multe zerouri. Ca asa e in Romania, cu cat ai mai mult, cu atat vrei mai mult, cu atat esti in stare sa treci mai mult peste cadavre ca sa obtii ce vrei.
Iar intrebarea "cum am putut sa ma nasc eu atat de inteligenta dintr-o mama asa saraca cu duhul?" e mai mult decat retorica.
Un articol dintr-un ziar de pe la noi incerca sa rezolve o mare dilema, si anume "Cum am putut sa ma nasc atat de desteapta dintr-o mama asa saraca cu duhul?", dilema Oanei Zavoranu. Pe acelasi site, Oana Zavoranu mai mentiona: "Pentru prima oara in viata mea m-am simtit jignita ca am o asemenea mama. Chiar l-am intrebat pe Pepe cum am putut eu sa ma nasc atat de inteligenta dintr-o mama atat de saraca cu duhul, iar el mi-a răspuns prompt: "Oana, tu esti fata tatalui tau!". Cred ca mama ar fi bucuroasa daca eu as fi moarta. Are un caracter de c...t. Nu-mi vine sa cred cat e de penibila”.
Am inteles ca toata disputa dintre mama si fiica ar porni de la o mostenire destul de maricica pe care cele doua si-o disputa, insa, indiferent care ar fi motivul, nu consider ca un om se poate simti jignit ca are asemenea parinti. Tara in care te-ai nascut si parintii nu ti-i poti alege, lucru pe care l-am constatat. Nici eu si probabil nici multi dintre voi nu sunteti multumiti pe deplin de aceste doua lucruri, dar a te simti jignit ca ai un parinte (asa cum este el) incalca principii din cele mai vechi, principii religioase, etice...totul pentru o avere. Cu multe zerouri. Ca asa e in Romania, cu cat ai mai mult, cu atat vrei mai mult, cu atat esti in stare sa treci mai mult peste cadavre ca sa obtii ce vrei.
Iar intrebarea "cum am putut sa ma nasc eu atat de inteligenta dintr-o mama asa saraca cu duhul?" e mai mult decat retorica.
Caterinca de duminica
De azi, incepand, in fiecare duminica ne vom amuza cu filmulete care mai de care mai inspirate. Musai cu sunet!
Regulile sunt pentru fraieri
... o sintagma pe care multi oameni ai planetei o aplica de cand se stiu. Nu stiu daca maniera in care privesc ei regulile vine din rebeliune, nonconformism, mandrie sau orice altceva, dar stiu cu siguranta ca nu duce la nimic bun. Incerc de multe ori sa le explic clientilor, cunoscutilor si chiar si prietenilor ca regulile nu sunt facute la misto, ca cel care a stabilit un anumit lucru s-a bazat si el, saracul, pe ceva, si ca nu a stabilit norma respectiva datorita faptului ca se plictisea maxim si ca nu avea ce face.
O dovada recenta a faptului ca regulile sunt facute doar pentru fraieri este un incident aviatic al companiei Lufthansa petrecut in urma cu scurt timp. Pot sa va spun din experienta, si cei care calatoresc cu avionul pot confirma, ca exista anumite zone in aer de turbulente, in care zborul nu mai este lin si apar un fel de "zgaltaituri". Explicatia stiintifica pentru aceste "zgaltaituri" nu o stiu, dar ele exista. Evident, cand stewardesa explica inainte de decolare cum trebuie pusa centura de siguranta, si ca portul acesteia este obligatoriu, pasagerii ce treaba au? Probabil ca stewardesa se plictiseste, si cum in avion nu are ce sa faca pentru fun, le spune si lor acolo niste porcarii.
Revenind la evenimentul care s-a petrecut ieri, va spuneam ca undeva in jur de zece pasageri au fost raniti in cursul unui zbor al companiei aeriene Lufthansa care efectua o cursa intre Munchen si Lisabona. Practic, aeronava intrase intr-o zona de turbulente si, in urma zdruncinaturilor si lipsei centurii de siguranta (sau a bunului simt), cativa pasageri au fost proiectati de pe scaune prin avion. Avionul a aterizat de urgenta pe aeroportul din Geneva si oamenii au fost internati la spital.
Mie nu mi-e mila cand aud asa ceva, pentru ca regulile sunt facute pentru fraieri, iar cei jmecheri le ignora si stau in fata. Oare e necesara o lectie atat de dura ca oamenii sa inteleaga niste principii? Eu nu cred, si sunt convinsa ca nu i-a invatat mare lucru.
O dovada recenta a faptului ca regulile sunt facute doar pentru fraieri este un incident aviatic al companiei Lufthansa petrecut in urma cu scurt timp. Pot sa va spun din experienta, si cei care calatoresc cu avionul pot confirma, ca exista anumite zone in aer de turbulente, in care zborul nu mai este lin si apar un fel de "zgaltaituri". Explicatia stiintifica pentru aceste "zgaltaituri" nu o stiu, dar ele exista. Evident, cand stewardesa explica inainte de decolare cum trebuie pusa centura de siguranta, si ca portul acesteia este obligatoriu, pasagerii ce treaba au? Probabil ca stewardesa se plictiseste, si cum in avion nu are ce sa faca pentru fun, le spune si lor acolo niste porcarii.
Revenind la evenimentul care s-a petrecut ieri, va spuneam ca undeva in jur de zece pasageri au fost raniti in cursul unui zbor al companiei aeriene Lufthansa care efectua o cursa intre Munchen si Lisabona. Practic, aeronava intrase intr-o zona de turbulente si, in urma zdruncinaturilor si lipsei centurii de siguranta (sau a bunului simt), cativa pasageri au fost proiectati de pe scaune prin avion. Avionul a aterizat de urgenta pe aeroportul din Geneva si oamenii au fost internati la spital.
Mie nu mi-e mila cand aud asa ceva, pentru ca regulile sunt facute pentru fraieri, iar cei jmecheri le ignora si stau in fata. Oare e necesara o lectie atat de dura ca oamenii sa inteleaga niste principii? Eu nu cred, si sunt convinsa ca nu i-a invatat mare lucru.
Puterea de a-ti spune punctul de vedere
Unul din principiile comunicarii pe care mi le-am insusit mai mult din viata, decat de la scoala a fost acela ca "nu poti sa nu comunici", indiferent ca folosesti sau nu cuvinte, semne si alte elemente, lucru pe care il simt extraordinar de mult in ultimul timp.
Imagineaza-ti ca te-ai certat cu un coleg sau cu un prieten apropiat si ca iti dai silinta sa eviti persoana respectiva. Cat de mult te straduiesti sa faci asta? Crezi ca ea nu vede ca lucrurile nu mai sunt la fel, ca inainte de discutia/cearta repectiva? Lucru care m-a facut sa imi dau seama ca este imposibil sa nu comunicam, atat timp cat, pe langa a fi auziti, suntem vazuti si simtiti. Chiar si in cazul in care incercam sa nu comunicam, reusim de fapt sa spunem ca nu vrem sa comunicam. Pare paradoxal, nu? Este unul dintre cele mai importante principii in comunicare pe care il stiu, desi pare banal.
De fiecare data cand ma intalnesc cu cunoscuti sau cu oameni noi, incerc sa identific situatiile cu care se confrunta aceste persoane si cum le-as putea ajuta eu sau ce as putea invata de la ele. La sfarsitul fiecarei intalniri, imi dau seama cat de important e sa comunici cu cineva, si nu doar sa fi un ascultator pasiv, ci sa obtii feedback, sa iti dai seama care sunt lucrurile care merg bine, sa iti analizezi greselile si sa ramai cu ceva din ele...si, cel mai important, sa fii capabil sa iti spui punctul de vedere.
Pana nu demult, imi placea sa ma laud cu abilitatea de a-mi spune nestingherita punctul de vedere si de a-l sustine cu argumente, lucru despre care se spune ca ar aduce castig in viata si incredere in sine. Ciudat e ca problemele mai mult sau mai putin reale cu care te confrunti te mai fac uneori sa eviti discutiile si confruntarile directe, sperand intr-o rezolvare peste noapte a acestora.
Stand astazi si analizand putin fel de fel de situatii, am ajuns la concluzia ca solutia e in mainile mele, nu in a altora si ca starea de necomunicare nu aduce nimic bun. Motiv pentru care am decis sa ma schimb, asa ca am incetat sa fiu anti-sociala si sper ca grupul meu de prietene sa reprimeasca pentru a "n"-a oara fiul ratacitor.
Imagineaza-ti ca te-ai certat cu un coleg sau cu un prieten apropiat si ca iti dai silinta sa eviti persoana respectiva. Cat de mult te straduiesti sa faci asta? Crezi ca ea nu vede ca lucrurile nu mai sunt la fel, ca inainte de discutia/cearta repectiva? Lucru care m-a facut sa imi dau seama ca este imposibil sa nu comunicam, atat timp cat, pe langa a fi auziti, suntem vazuti si simtiti. Chiar si in cazul in care incercam sa nu comunicam, reusim de fapt sa spunem ca nu vrem sa comunicam. Pare paradoxal, nu? Este unul dintre cele mai importante principii in comunicare pe care il stiu, desi pare banal.
De fiecare data cand ma intalnesc cu cunoscuti sau cu oameni noi, incerc sa identific situatiile cu care se confrunta aceste persoane si cum le-as putea ajuta eu sau ce as putea invata de la ele. La sfarsitul fiecarei intalniri, imi dau seama cat de important e sa comunici cu cineva, si nu doar sa fi un ascultator pasiv, ci sa obtii feedback, sa iti dai seama care sunt lucrurile care merg bine, sa iti analizezi greselile si sa ramai cu ceva din ele...si, cel mai important, sa fii capabil sa iti spui punctul de vedere.
Pana nu demult, imi placea sa ma laud cu abilitatea de a-mi spune nestingherita punctul de vedere si de a-l sustine cu argumente, lucru despre care se spune ca ar aduce castig in viata si incredere in sine. Ciudat e ca problemele mai mult sau mai putin reale cu care te confrunti te mai fac uneori sa eviti discutiile si confruntarile directe, sperand intr-o rezolvare peste noapte a acestora.
Stand astazi si analizand putin fel de fel de situatii, am ajuns la concluzia ca solutia e in mainile mele, nu in a altora si ca starea de necomunicare nu aduce nimic bun. Motiv pentru care am decis sa ma schimb, asa ca am incetat sa fiu anti-sociala si sper ca grupul meu de prietene sa reprimeasca pentru a "n"-a oara fiul ratacitor.
sâmbătă, 9 mai 2009
Egoista sau lirica?
E una din intrebarile pe care si le pun cunoscutii, si chiar prietenii apropiati despre mine. Desi nu stiu multa psihologie (si e unul din lucrurile pe care le regret), pot spune despre mine ca nu mai sunt simpla, si ca personalitatea mea imbraca o mie de forme. Ce nu stiu multi despre mine e ca atunci cand nu sunt eu, cea care de obicei spune bancuri cu marmota (stiu, stiu, v-ati plictisit de ea), si e mereu fericita...e ca in momente ca astea (in care nimic nu imi da chef de viata, si trebuie sa recunosc ca nu sunt tocmai OK, si nu stiu cat va mai dura pana sa redevin optimista), poate singura cale e sa vorbesc despre lucruri frumoase, despre lucruri care au fost si vor fi prioritati, lucruri pe care le ador si de care uneori uit.
Si cred ca asta e valabil pentru fiecare dintre noi, cand nu sunt tocmai in apele lor.
E una din zilele cand nu vreau sa vorbesc cu nimeni. Si cand vreau sa ma concentrez asupra a orice altceva decat iesirile obisnuite din fiecare seara. E una din zilele in care sunt in defensiva. Si, mai mult decat orice, e una din ziele alea cand tot ce vreau sa vad e doar asta:
Si cred ca asta e valabil pentru fiecare dintre noi, cand nu sunt tocmai in apele lor.
E una din zilele cand nu vreau sa vorbesc cu nimeni. Si cand vreau sa ma concentrez asupra a orice altceva decat iesirile obisnuite din fiecare seara. E una din zilele in care sunt in defensiva. Si, mai mult decat orice, e una din ziele alea cand tot ce vreau sa vad e doar asta:
Le temps a perdu sa patience
Il est presque le soir, le 29 septembre, et j'ai une sensation de froid.
Ont déjà passé 2 heures depuis que j'ai quitté l'hôtel, tout seule, marchant dans les petites rues En descendant du centre de Paris, tous les pensees qui ont traversé mon esprit étaient en francais. J'ai eu instantanément la sensation d'avait oublié ma langue maternelle, mon pays et de toutes les mauvais choses que j'ai vécu en Roumanie.
Le petit parc devant Saint Eustache conquête mon coeur, et je trouve moi-même rêver au belles choses qui doivent arriver bientôt.Mon coeur commence à battre plus vite parce que je vois quelqu'un venir en ma direction, et même 4 ans ont passé, son visage semble si familier comme hier. Je ne veux pas que fermer les yeux et sentir ce baiser pour toujours, laisser le passé derrière, oublier ma langue et de s'enfuir avec lui.
vineri, 8 mai 2009
Comment pourrais-je vivre sans toi?
J'ai fait beaucoup d'erreurs pendant ma vie, et j'ai eu l'habitude de faire la douleur une partie de moi. J'avais l'habitude de pleurer et de rêver sur choses qui n'ont jamais eu la chance a devenir vrais. Je me sentais mal, et j'ai perdu l'espoir de nombreuses fois.
Mais chaque fois que je me sentais triste et solitaire, tu as fait quelque chose qui a changé mon état d'esprit.
Aujourd'hui, j'ai su que je dois garder ma force vivante.
Et maintenant, je sais que je doit vivre pour toi, et pour la beauté de ces journées d'automne qui viennent aussitôt à l'automne, mon amour.
Chaque fois que je t'entends parler français, en disant que tu me manques et que je suis ta bien-aimée, je crois que je suis sauvé.
Ce tango sera à vous.
Statusuri de messenger
Eu de azi am hotarat, nu mai imi pun statusuri emo, si nici statusuri cu iubirea vietii mele, si nici statusuri de busy, si nici statusuri ca scriu la licenta, sau ca vreau un concediu, sau ca dorm, sau ca boschetaresc prin casa, ca pana la urma pe nimeni nu intereseaza ce fac. De azi, m-am hotarat: statusul meu va fi "n-am nici un status. ce nu e clar?".
Uitandu-ma prin lista mea de prieteni, am dat, totusi, de cateva care mi-au atras atentia. De fapt, toate mi-au atras atentia. Si sa le iau pe rand.
Unul din ele ar fi: "fiecare suflet oboseste sa mai renunte". Prea filozofic sa il inteleg la ora asta, poate daca as trece printr-o stare lirica as fi capabila sa analizez situatia, dar, cum nu e cazul... Trecem la urmatorul: "I remember the night he came inside of me", mda, cam pornache, eu nu mi-o amintesc. Foarte tare statusul unui amic - "Hai Steaua, cel mai puternic drog din viata mea", oare il are pe Becali in lista lui de friendsi? Cel mai tare mi se pare pana acum: "Am ajuns sa te urasc mai mult ca pe orice pe lumea asta", prea multa energie negativa, probabil o relatie stricata sau un impas intr-un cuplu. Nasol cand iubirea iti da stari atat de diabolice. Da, si vad ca restul sunt cu "Hai Steaua!!!" si altele asemenea.
Nu tine nimeni cu Dinamo? :(
Uitandu-ma prin lista mea de prieteni, am dat, totusi, de cateva care mi-au atras atentia. De fapt, toate mi-au atras atentia. Si sa le iau pe rand.
Unul din ele ar fi: "fiecare suflet oboseste sa mai renunte". Prea filozofic sa il inteleg la ora asta, poate daca as trece printr-o stare lirica as fi capabila sa analizez situatia, dar, cum nu e cazul... Trecem la urmatorul: "I remember the night he came inside of me", mda, cam pornache, eu nu mi-o amintesc. Foarte tare statusul unui amic - "Hai Steaua, cel mai puternic drog din viata mea", oare il are pe Becali in lista lui de friendsi? Cel mai tare mi se pare pana acum: "Am ajuns sa te urasc mai mult ca pe orice pe lumea asta", prea multa energie negativa, probabil o relatie stricata sau un impas intr-un cuplu. Nasol cand iubirea iti da stari atat de diabolice. Da, si vad ca restul sunt cu "Hai Steaua!!!" si altele asemenea.
Nu tine nimeni cu Dinamo? :(
Gagicile reloaded!
Da, azi e una din zilele alea care incep cum nu se poate mai prost. Pentru ca asa e natura umana, sau poate doar a mea, sa spun sau sa fac lucruri pe care le regret in secunda 2, si desi de o mie de ori mi-am spus ca nu mai reactionez sub impuls de moment si numar pana la 1000 inainte de a spune sau a face ceva, se pare ca cele 10-15 experiente care m-au invatat ca asa NU se face (adica e greseala maxima sa reactionezi dupa cum te taie capul, fara sa te gandesti putin) nu au fost suficiente. Nu despre asta e vorba. Pentru ca o chestie foarte desteapta din facultate, pe care am retinut-o, e ca pe nimeni NU intereseaza problemele noastre.
Si desi ziua a inceput prost, nu insist pe cauze... s-a terminat in mare stil. Pentru ca astazi a fost ziua in care gagicile s-au impacat si reunit pentru totdeauna. Despre Blondie stiti deja destule, este cea mai buna prietena a mea, si chit ca uneori sunt egoista si o fac sa se simta prost (ca asa e felul meu de a fi, mai fac boacane), nu as putea sa traiesc fara ea. Despre Mara si Andrada nu. Ele sunt celelalte 2 care intrgesc echipa si care imi amintesc de filmul "Totul despre sex". Inca nu am reusit sa inteleg care din ele interpreteaza un personaj anume, concluzia e una singura - eu sunt Samantha. Dupa aproape 5 luni in care nu ne-am vorbit (eu si Blondie pe o baricada, si ele pe cealalta), certandu-ne in ghilimele in trecut din motive stupide si mai mult sau mai putin pitzi, azi am ingropat orice urma de nostalgie si am reintregit echipa.
Si spun asta tuturor.
Pentru ca atunci cand cazi, cand o iei pe aratura, iar comportamentul tau iti pare strain si ai senzatia ca nu esti tu, asa cum mi se intampla mie in ultima vreme, ca nu stiu sa ma port si am reactii ciudate fata de oamenii la care tin, si sunt ca un copil care isi ia jucariile si pleaca, singurele persoane care iti dau doua dupa cap si iti accepta toate mizeriile de moment, iti sunt prietenii adevarati.
Si le iubesc pe toate 3 pentru ca nu m-au lasat sa cad. Si pentru ca mergem in cafenele de pitzi, si ma simt libera, si sunt capabila sa rad maxim de toate lucrurile care in urma cu cateva secunde ma faceau sa plang. Si pentru ca nu imi contrazic ideile, dar nici nu mi le sustin. Si pentru ca sunt singurele persoane care stiu adevarul, pe care eu il voi afla (conform juramantului de azi) in culmea betiziei care va fi pe Champs Elysees. Nu va spun despre ce adevar este vorba, ca o dau in diverse. Si daca stau bine sa ma gandesc, nici nu ma mai intereseaza.
Si desi ziua a inceput prost, nu insist pe cauze... s-a terminat in mare stil. Pentru ca astazi a fost ziua in care gagicile s-au impacat si reunit pentru totdeauna. Despre Blondie stiti deja destule, este cea mai buna prietena a mea, si chit ca uneori sunt egoista si o fac sa se simta prost (ca asa e felul meu de a fi, mai fac boacane), nu as putea sa traiesc fara ea. Despre Mara si Andrada nu. Ele sunt celelalte 2 care intrgesc echipa si care imi amintesc de filmul "Totul despre sex". Inca nu am reusit sa inteleg care din ele interpreteaza un personaj anume, concluzia e una singura - eu sunt Samantha. Dupa aproape 5 luni in care nu ne-am vorbit (eu si Blondie pe o baricada, si ele pe cealalta), certandu-ne in ghilimele in trecut din motive stupide si mai mult sau mai putin pitzi, azi am ingropat orice urma de nostalgie si am reintregit echipa.
Si spun asta tuturor.
Pentru ca atunci cand cazi, cand o iei pe aratura, iar comportamentul tau iti pare strain si ai senzatia ca nu esti tu, asa cum mi se intampla mie in ultima vreme, ca nu stiu sa ma port si am reactii ciudate fata de oamenii la care tin, si sunt ca un copil care isi ia jucariile si pleaca, singurele persoane care iti dau doua dupa cap si iti accepta toate mizeriile de moment, iti sunt prietenii adevarati.
Si le iubesc pe toate 3 pentru ca nu m-au lasat sa cad. Si pentru ca mergem in cafenele de pitzi, si ma simt libera, si sunt capabila sa rad maxim de toate lucrurile care in urma cu cateva secunde ma faceau sa plang. Si pentru ca nu imi contrazic ideile, dar nici nu mi le sustin. Si pentru ca sunt singurele persoane care stiu adevarul, pe care eu il voi afla (conform juramantului de azi) in culmea betiziei care va fi pe Champs Elysees. Nu va spun despre ce adevar este vorba, ca o dau in diverse. Si daca stau bine sa ma gandesc, nici nu ma mai intereseaza.
joi, 7 mai 2009
Carla Bruni - Quelqu'Un M'A Dit
Je ne me comprends pas parfois et je sens que je suis totalement une personne différente de celle que j'ai vécue avec pendant tant d'années. J'ai parfois de mauvaises réactions, je déteste tout le monde et je me sens triste, seule par moi et j'exagère des choses. Ce qui m'incite à revenir au vrai moi c'est ma amie, Diana, et la musique française. Elles me donnent la force et le bonheur, pour vivre en mon monde, où la joie atteint ses buts. Aujourd'hui je suis une Carla Bruni fan.
I feel pretty
In seara asta am fost la un concert. Cu Blondie. Si nu, nu ne-am dus la un concert de manele, nici la unul gen Metallica, am fost la un concert la Conservator (teatru, muzica culta, oare ce mai urmeaza?... cel mai probabil un tango mas). Si asta nu pentru ca a innebunit lupu' (in cazul de fata eu, care la 21 de ani 1/2 n-a prea dat pe acolo, ca sa nu zic ca n-a prea dat deloc), ci pentru ca m-a invitat o prietena. Si cum fara Blonda parca nu sunt eu, am luat-o si pe madmoiselle cu mine, evident dupa un sir de framantari de genu: ba, mergem? sau nu mergem?... Am cazut astfel de comun acord ca exista activitati mult mai interesante si dragute decat cafenelele de pe Magheru si speram sa repetam experienta. Ce am castigat pentru mine din toata treaba asta? Mi-au ramas in cap versurile unei melodii "I feel pretty, I feel stunning", pentru ca intr-adevar sunt, mi-am dat seama ca imi place rozul si... cred ca mi-am revenit (din ce?... :D din starea aia emo de ieri). Nu bag mana in foc, ca la mine nu e sigur niciodata, dar sunt mai OK. Si vorba Danutzei, colega mea de birou care e cea mai simpatica nesuferita, o sa incerc sa zambesc mai des, ca imi sta bine.
miercuri, 6 mai 2009
Asa se duse si facultatea...
Mai jos aveti poza cu Flori de care va povesteam in urma cu putina vreme (si cu care pot sa ma laud). Chiar daca eu n-o sa am roba, pentru ca n-am vrut, si da, stiu, sunt incapatanata si acum imi pare rau, sunt fericita ca m-am intalnit cu fosta mea colega de clasa intr-un moment atat de special...
Cica porcul din patul tau
Nu sunt nici pe departe femeia perfecta, si recunosc acest lucru. Insa zi de zi, ma bucur ca nu am ajuns in starea aia in care toti oamenii din jurul meu sunt porci, vaci, oi, papagali si altele asemenea.
In seara asta, datorita lipsei de inspiratie, am dat pe net (ca doara nu la biblioteca) de un articol exhaustiv stiintific, redactat intr-o maniera care incumba de deontologie (va plac neologismele, asa-i?), care mi-a retinut atentia prin extraordinarul titlu, si anume "Porcul din patul tau".
Am stat initial si m-am gandit: care naiba porc? Ca la mine si acum cand sunt singura, si cand eram cu cineva, asternuturile erau mereu curate, nici urma de laturi, sorici afumati doamne fereste, deci unde este porcul? Si am pornit in explorarea articolului, sa ma prind si eu care e faza. Ca in reclama aia din copilarie, nu mai stiu la ce era, cand un baietel de 5-6 ani era foarte suparat si sustinea sus si tare: "tot nu m-am prins care-i faza".
Patrunzand in tainele "porcului din patului meu" (ia-l de unde nu-i), am aflat ca acesta este de fapt un barbat mai durduliu, dar nu chiar ca porcul pe care il stim cu totii din ograda bunicilor, caruia ii place sa asculte talk show-uri sau sa se uite la meci in timpul (ma rog, va prindeti voi) si care umbla dezbracat prin casa.
Pai si unde e porcul aici? Ca din cate imi amintesc din vremea prunciei, porcii pe care ii tineau bunicii nu se uitau la TV si cred ca s-ar fi plictisit maxim sa se uite la un Marius Tuca. Cat despre a fi sau nu imbracat, daca haine pentru caini si pisici vezi cam peste tot, imbracaminte porcina eu una nu am observat. Cine stie, poate acum cu gripa asta, ca tot e in trend.
Si uite asa, am incercat eu sa aflu azi taina porcului din patul meu si n-am aflat-o. Hodoronc tronc.
In seara asta, datorita lipsei de inspiratie, am dat pe net (ca doara nu la biblioteca) de un articol exhaustiv stiintific, redactat intr-o maniera care incumba de deontologie (va plac neologismele, asa-i?), care mi-a retinut atentia prin extraordinarul titlu, si anume "Porcul din patul tau".
Am stat initial si m-am gandit: care naiba porc? Ca la mine si acum cand sunt singura, si cand eram cu cineva, asternuturile erau mereu curate, nici urma de laturi, sorici afumati doamne fereste, deci unde este porcul? Si am pornit in explorarea articolului, sa ma prind si eu care e faza. Ca in reclama aia din copilarie, nu mai stiu la ce era, cand un baietel de 5-6 ani era foarte suparat si sustinea sus si tare: "tot nu m-am prins care-i faza".
Patrunzand in tainele "porcului din patului meu" (ia-l de unde nu-i), am aflat ca acesta este de fapt un barbat mai durduliu, dar nu chiar ca porcul pe care il stim cu totii din ograda bunicilor, caruia ii place sa asculte talk show-uri sau sa se uite la meci in timpul (ma rog, va prindeti voi) si care umbla dezbracat prin casa.
Pai si unde e porcul aici? Ca din cate imi amintesc din vremea prunciei, porcii pe care ii tineau bunicii nu se uitau la TV si cred ca s-ar fi plictisit maxim sa se uite la un Marius Tuca. Cat despre a fi sau nu imbracat, daca haine pentru caini si pisici vezi cam peste tot, imbracaminte porcina eu una nu am observat. Cine stie, poate acum cu gripa asta, ca tot e in trend.
Tara arde si Abramovici isi pierde iahtul la poker
Primeam ieri pe mail o stire de ultima ora. Gandindu-ma ca este ceva de importanta mondiala, ceva legat de criza, locuri de munca, gripa porcina si ce mai e acum la moda, am dat click sa vad ce e atat de important. Nu mica mi-a fost mirarea sa descopar ca Roman Abramovici si-a pierdut iahtul de 500.000 de dolari la jocul de poker.
Am invatat de mult sa ma resemnez ca eu, ca si majoritatea cunoscutilor mei, poate nu vom castiga banii astia intr-o viata, invatand ani de zile fel de fel de teorii si formule prin facultati si masterate, si muncind zi de zi. Si, in conditiile astea, Roman Abramovici isi pierde iahtul la poker. Cu ce ma incalzeste pe mine asta si de ce m-ar interesa?
Pentru ca e stire de ultima ora.
marți, 5 mai 2009
Imi pare rau
Azi m-am intalnit cu o fosta colega de liceu, din intamplare, pe la Romana. Era in roba, venea de la festivitatea de absolvire a facultatii, impreuna cu prietenul ei, fost coleg de clasa si el cu mine. M-am bucurat extraordinar sa ii revad, asa cum ma bucur de fiecare data cand intalnesc un fost coleg de liceu. Chiar ne-am facut si niste poze, si am mai schimbat o vorba. Pentru prima data, vazand-o cu roba si cu diploma pe Flori (colega de care va spuneam), imi pare rau ca nu merg la festivitate, ca nu merg la bal si ca nu o sa am poze cu colegii mei si nici diploma din aceea scrisa frumos pe un fel de hartie care imita papirusul. Pentru prima data, stiu c-o sa imi fie dor, o sa-mi fie dor de seminariile si cursurile la care ma enervam din motive aiurea, o sa-mi fie dor de fiecare coleg care obisnuia sa imi strice ziua, sau caruia nu indrazneam sa ii cer un curs. Termin facultatea anul asta... O termin si ce? Nu am fost capabila in 3 ani sa creez un colectiv unit, si stiu ca as fi avut puterea, asa cum am dovedit-o de multe ori. Pur si simplu, nu am vrut. Si imi pare rau.
Si daca tot imi pare rau, trebuie sa imi para pana la capat, ca asa sunt eu, cand spun un lucru, nu obisnuiesc sa il las in coada de peste, iar daca e sa dau ceva din casa, dau tot, ca am cam lipsit de la lectia de diplomatie... imi pare rau ca am stricat prietenia cu un om foarte drag. Mi-e dor de mor de discutiile noastre atat de copilaresti de pe vremuri pana la ore tarzii, de repezeala cu care tratam anumite probleme, si mi-e dor de el. E trist, cel putin pentru mine, sau daca e sa merg mai departe, e chiar groaznic, ca un om caruia ieri ii povesteam totul sa fie azi doar un strain, pe care ma prefac ca nu il cunosc, si caruia nu ii mai raspund la mailurile amuzante, nu pentru ca nu mi-as dori asta din tot sufletul, ci pentru ca mi-e frica sa nu imi degradez si mai rau imaginea in fata lui. Si ce e cel mai dureros nu e ca prietenia noastra s-a stricat, ci ca am stricat-o eu, iar daca din intamplare va citi toate astea vreodata (desi nu stiu cat de des sau daca mi-a citit vreodata blogul), as vrea sa ii spun ca imi pare rau. Si ca in sufletul meu nu s-a schimbat nimic. Si ca mi-e dor de el.
Si daca tot imi pare rau, trebuie sa imi para pana la capat, ca asa sunt eu, cand spun un lucru, nu obisnuiesc sa il las in coada de peste, iar daca e sa dau ceva din casa, dau tot, ca am cam lipsit de la lectia de diplomatie... imi pare rau ca am stricat prietenia cu un om foarte drag. Mi-e dor de mor de discutiile noastre atat de copilaresti de pe vremuri pana la ore tarzii, de repezeala cu care tratam anumite probleme, si mi-e dor de el. E trist, cel putin pentru mine, sau daca e sa merg mai departe, e chiar groaznic, ca un om caruia ieri ii povesteam totul sa fie azi doar un strain, pe care ma prefac ca nu il cunosc, si caruia nu ii mai raspund la mailurile amuzante, nu pentru ca nu mi-as dori asta din tot sufletul, ci pentru ca mi-e frica sa nu imi degradez si mai rau imaginea in fata lui. Si ce e cel mai dureros nu e ca prietenia noastra s-a stricat, ci ca am stricat-o eu, iar daca din intamplare va citi toate astea vreodata (desi nu stiu cat de des sau daca mi-a citit vreodata blogul), as vrea sa ii spun ca imi pare rau. Si ca in sufletul meu nu s-a schimbat nimic. Si ca mi-e dor de el.
luni, 4 mai 2009
Discretie maxima
Felicitari! Flanco te premiaza! Pentru mai multe informatii apelati la 89.89.999. Cati dintre noi nu am primit astfel de mesaje, si cati dintre concetatenii nostri nu au crezut in mirajul castigului lu' peste, incarcand cu sute de euro numere prepay pentru premii care mai de care mai struto-cosmice inexistente? Si cati dintre noi nu am primit mailuri in care eram avertizati ca la ATM-ul nu stiu care din Capitala s-a incercat o extragere de numerar, si pentru siguranta contului sa intorducem pe un site fantoma toate datele de pe card?
Si cu toate astea romanul e precaut. In modul cat mai discret cu putinta. Cand se duce la ATM sa isti scoata salariul, incearca sa para cat mai neobservat. Dovada, imaginea de mai jos:
Si cu toate astea romanul e precaut. In modul cat mai discret cu putinta. Cand se duce la ATM sa isti scoata salariul, incearca sa para cat mai neobservat. Dovada, imaginea de mai jos:
Astazi nu mai urasc pe nimeni...
... azi ii iubesc pe toti, si este una din zilele alea cand nici facultatea la care sunt nu mi se pare atat de nasoala...
De unde starea asta de bine, o sa va intrebati... Ei bine, in urma cu ceva vreme va povesteam de econometrie, si ca cu 5 zile inainte de examen habar n-aveam ce-i aia si ma rugam la Dumnezeu sa iau. Ei bine, au fost ce-i drept 5 zile, dar 5 zile in care s-au intamplat minuni. Cum rar se intampla de obicei. In perioada respectiva, sa revin la subiect, ii trimisesem un mail profului cu proiectul, sa ma asigur ca il primeste si ca o sa iau punctaj in seminar pe el. Raspunsul nu l-am primit pe loc, examenul a venit, rezultatele s-au afisat (si ooo,da, am luat 10)... iar astazi primesc mail...
Nu a putut decat sa ma bucure, si nu, nu il postez sa faca icter colega X sau colega Y care au rupt cartea in doua tot anul, ci ca ma simt bine din cauza asta (din motive de confidentialitate, am omis antetul cu adresa de mail), ca nu sunt pur si simplu un om norocos, si ca spiritul olimpic din liceu mai are cativa neuroni conservati bine (oare se trage de la fumat?):
Nu ti-am raspuns la mail pt ca am preferat sa strang proiectele de la Catalin (n.r. seful de serie).
Raspund acum pentru a te felicita. A fost cea mai buna lucrare din serie. Succes in continuare.
Multumesc,
Mihai
In conditiile astea, m-am hotarat! Da, o sa dau la master la ASE, si da, o sa dau la Management, si da, o sa iti iau locul la buget, pentru ca il merit pe deplin! Am zis!
De unde starea asta de bine, o sa va intrebati... Ei bine, in urma cu ceva vreme va povesteam de econometrie, si ca cu 5 zile inainte de examen habar n-aveam ce-i aia si ma rugam la Dumnezeu sa iau. Ei bine, au fost ce-i drept 5 zile, dar 5 zile in care s-au intamplat minuni. Cum rar se intampla de obicei. In perioada respectiva, sa revin la subiect, ii trimisesem un mail profului cu proiectul, sa ma asigur ca il primeste si ca o sa iau punctaj in seminar pe el. Raspunsul nu l-am primit pe loc, examenul a venit, rezultatele s-au afisat (si ooo,da, am luat 10)... iar astazi primesc mail...
Nu a putut decat sa ma bucure, si nu, nu il postez sa faca icter colega X sau colega Y care au rupt cartea in doua tot anul, ci ca ma simt bine din cauza asta (din motive de confidentialitate, am omis antetul cu adresa de mail), ca nu sunt pur si simplu un om norocos, si ca spiritul olimpic din liceu mai are cativa neuroni conservati bine (oare se trage de la fumat?):
Nu ti-am raspuns la mail pt ca am preferat sa strang proiectele de la Catalin (n.r. seful de serie).
Raspund acum pentru a te felicita. A fost cea mai buna lucrare din serie. Succes in continuare.
Multumesc,
Mihai
In conditiile astea, m-am hotarat! Da, o sa dau la master la ASE, si da, o sa dau la Management, si da, o sa iti iau locul la buget, pentru ca il merit pe deplin! Am zis!
duminică, 3 mai 2009
Din seria iubiri imposibile...
... am dat astazi pe un forum (ca sa nu mint si sa spun ca am ajuns la forumul respectiv dupa ce m-am amuzat copios cu o colega de birou care l-a citit prima) de o problema trista si dureroasa, pe care v-o supun atentiei. Daca ati uitat sa va luati astazi pastilele de amuzament, nu-i problema, lasati-le deoparte si priviti la urmatoarea minunatie:
"Doamne nu pot sa cred ka am dat de asa ceva in viata mea...si tocmai eu:-<
eu am 14 ani...el 26...ne`am cunoscut la un ansamblu folcloric....el este un barbat prea diferit de ceilalti..chiar stie sa se poarte cu o fata...si chiar si cu una cu mult mai mica decat el
stiu k ma place...si stiu k si eu il plac....
sa merg mai departe....sau sa ma intorc din drum?" Am incheiat citatul.
Respectiva situatie o puteti gasi aici. In caz ca ii contesta cineva veridicitatea.
Deci, sa analizam putin problema. Sa ne amintim de Ana din romanul "Ion" al marelui Liviu Rebreanu (care a murit, saracul, la randul lui, la fel ca si Creanga, fara sa vada Bamboo-ul). Eroina noastra este o Ana moderna, care frecventeaza Caminul Cultural la o Ciuleandra, sau la o hora, sa isi etaleze tatzishoarele prin ie, si mai mult decat atat, talentul incontestabil la datul din buric pe muzica populara. Si la acest Camin, il vede pe el... zeul... privindu-se o data, focul se aprinde, creand o atmosfera cosmica de integrare in absolut, ca-n "Luceafarul", cu putine influente de guru de la Bivolaru.
Pana la 14 ani, lasand dracului papusile si sotronul (alea erau pe vremea lu' Ceasca, noi traim in democratia mileniului 3 acum) Ana din zilele noastre intalnise si avusese destui barbati ca sa isi dea seama ca acesta chiar stie sa se poarte cu o femeie. Dilema acum este sa isi continue sau nu drumul?...
Hai sa facem un fel de leapsa. Eu ii recomand abstinenta prin rugaciune in genunchi pe coji de nuca (ce as face si eu, de altfel, in caz de restanta la facultate)... Voi ce spuneti?
Update: pentru tot bosorogii care radem de asemenea probleme existentiale, sa nu uitam ca e la moda margherita:
Deci, sa analizam putin problema. Sa ne amintim de Ana din romanul "Ion" al marelui Liviu Rebreanu (care a murit, saracul, la randul lui, la fel ca si Creanga, fara sa vada Bamboo-ul). Eroina noastra este o Ana moderna, care frecventeaza Caminul Cultural la o Ciuleandra, sau la o hora, sa isi etaleze tatzishoarele prin ie, si mai mult decat atat, talentul incontestabil la datul din buric pe muzica populara. Si la acest Camin, il vede pe el... zeul... privindu-se o data, focul se aprinde, creand o atmosfera cosmica de integrare in absolut, ca-n "Luceafarul", cu putine influente de guru de la Bivolaru.
Pana la 14 ani, lasand dracului papusile si sotronul (alea erau pe vremea lu' Ceasca, noi traim in democratia mileniului 3 acum) Ana din zilele noastre intalnise si avusese destui barbati ca sa isi dea seama ca acesta chiar stie sa se poarte cu o femeie. Dilema acum este sa isi continue sau nu drumul?...
Hai sa facem un fel de leapsa. Eu ii recomand abstinenta prin rugaciune in genunchi pe coji de nuca (ce as face si eu, de altfel, in caz de restanta la facultate)... Voi ce spuneti?
Update: pentru tot bosorogii care radem de asemenea probleme existentiale, sa nu uitam ca e la moda margherita:
sâmbătă, 2 mai 2009
Suntem, oare, prea batrani?
Unul din lucrurile de care imi amintesc cu drag sunt vremurile copilariei, petrecute departe de Bucuresti, acasa la mine la Hunedoara, de orele tarzii pana la care ma jucam cu prietenii pe care ii stiu de cand ma stiu "flori, fete si baieti", sau completam oracole pe dinascuns la scoala... Ce vremuri, intr-adevar, generatia mea a fost cam ultima care a stiut sa se bucure de toate astea, de lucruri marunte de care imi e teribil de dor. Dupa Revolutie, cine stia ce-i ala Internet sau YouTube? Laptop, celular, mp3-player... eu una nu m-as fi gandit ca exista...
In amintirea vremurilor de demult, pe care cei de o seama cu mine sunt sigura ca si le-ar dori inapoi, primiti acest videoclip in dar. E adevarat, luat de pe You Tube, dar ca amintire a vremurilor noastre, a vremurilor in care nu stiam ce-i ala credit, sau ce-i sesiunea sau cat de multa responsabilitate va trebui sa iti asumi cand esti mare.
Enjoy :)
E criza, dar nesimtirea e in floare!
Cum mai nou, orice i se intampla romanului e pus pe seama crizei, si mai mult decat atat, crizei economice mondiale (sa nu uitam ca fiecare dintre noi este, in cele din urma, un mic corporate), inca o data am fost martora nesimtirii conducatorilor auto din Bucuresti. Incep sa ma indoiesc cand aud mizerii de stiri cum ca n-avem bani de paine, de masini, de benzina. Cum sa n-avem, cand romanul insusi e nascut in BMW?
Ma intorceam acasa de la munca, si asteptam masina 205 in statia de la Muzeul Satului, inspre Baneasa. Cum ploua mai infernal decat in luna lui marte, eu si inca cativa concetateni amarati, asteptam frumusel masina (nu pe cea personala), sub modestul refugiu al statiei din plin zona rezidentiala a Capitalei.
Si uite asa stai si astepti frumos si senin, cand pac, vine ditamai bolidu' si cum naiba, fix in baltoaca nimereste, cred ca e o placere orgasmica sa vezi niste fraieri facuti ciuciulete (ca-n scrierile lui Creanga).
E criza, ca asa e la moda, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Cum sa stai acasa, sa te uiti la TV sau sa faci curat, sau sa muncesti, ca un roman amarat? Nu, tu trebuie sa iti etalezi ultimul racnet de masina luata pe banii lu' taticu' mergand pe bulevard si facandu-i din geam (si din roti) pe aia saraci cu duhul.
Ma intorceam acasa de la munca, si asteptam masina 205 in statia de la Muzeul Satului, inspre Baneasa. Cum ploua mai infernal decat in luna lui marte, eu si inca cativa concetateni amarati, asteptam frumusel masina (nu pe cea personala), sub modestul refugiu al statiei din plin zona rezidentiala a Capitalei.
Si uite asa stai si astepti frumos si senin, cand pac, vine ditamai bolidu' si cum naiba, fix in baltoaca nimereste, cred ca e o placere orgasmica sa vezi niste fraieri facuti ciuciulete (ca-n scrierile lui Creanga).
E criza, ca asa e la moda, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Cum sa stai acasa, sa te uiti la TV sau sa faci curat, sau sa muncesti, ca un roman amarat? Nu, tu trebuie sa iti etalezi ultimul racnet de masina luata pe banii lu' taticu' mergand pe bulevard si facandu-i din geam (si din roti) pe aia saraci cu duhul.
vineri, 1 mai 2009
Un 1 mai misto
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
RSS Feed (xml)
