19 secunde...

Cand eram in liceu, imi amintesc si acum, citeam enorm. Literatura romana, ce-i drept, majoritar din bibliografia de bac, dar din Eliade si Rebreanu am citit tot ce mi-a cazut in mana, si cred ca mult timp de acum inainte "Nunta in cer" va fi cartea mea preferata, pe care as recit-o oricand cu placere.
De ceva vreme incoace, de cand m-am hotarat ca am si eu un colt al meu, am inceput sa citesc literatura franceza, si nu Balzac sau Hugo (nu am inca bagajul suficient de cunostinte lingvistice sa fiu capabila sa inteleg tot, dar e in curs de dezvoltare), ci scriitori mai mult sau mai putin cunoscuti, majoritatea moderni.
Ieri am terminat o carte teribil de impresionanta, care am inteles ca se gaseste si in Romania, scrisa de Pierre Charras, intitulata "19 secunde". O recomand cu mare drag.
Gabriel si Sandrine, un cuplu de varsta mijlocie, casatoriti de peste 20 de ani, stabilesc sa aiba o intalnire mai putin obisnuita, menita sa puna capat unei relatii sau, dimpotriva, sa ofere o a doua sansa vietii impreuna, amenintata de rutina si uzura. O intalnire pe peronul RER-ului in statia Place de la Nation, o intalnire la care daca, ar veni amandoi, ar insemna o luare de la capat, un nou inceput. Dar, la capatul celor 19 secunde decisive, timpul cat rama "Zeus" a metroului parizian, ducand cu ea cateva existente contemporane basculand intre solitudinea urbana si setea de fericire - tanara adolescenta aflata in drum catre iubitul ei, profesor de franceza la Vincennes, sotia pictorului ratat si barbatul in bluzon galben, care face uitata in rama de metrou o sacosa -, se taraie pana sa se opreasca definitiv in lungul peronului, povestea de dragoste a celor doi protagonisti va avea un final pe cat de neasteptat, pe atat de brutal.

Coltul meu

Paris sera toujours Paris, la plus belle ville du monde... Asta ascult acum, e o melodie de pe un CD doar cu muzica pariziana, imprumutat de la Institutul Francez. Ultimele saptamani, de dupa intoarcerea din Franta, mi-au dat niste stari de melancolie, de angoasa, de agitatie, de "nu-mi gasesc drumul".
Distanta dintre Bucuresti si Brasov ma omoara, deja o saptamana departe de el, si inca 2 de numarat (ah! blestemata asta de matematica!). Si uneori, oricat de mult m-as incuraja sa vad partea buna a unei relatii la distanta, si anume comunicarea foarte mare, maturizarea, educarea rabdarii si curajul de a merge mai departe, sunt momente in care imi vine sa plang, in care desi il vad si il aud, stiu ca nu e fizic langa mine sa ma linisteasca. Momente in care nu vreau sa inteleg ce vrea sa imi spune, momente in care se asterne tacerea la telefon si in care dorul de el explodeaza...
Traiesc de mai bine de 2 luni o iubire la distanta si nu mi-am imaginat niciodata cat de multa pasiune poate genera o astfel de relatie, cat de mult dor, si cata dorinta...
Azi m-am inchis in coltul meu. Nu e un colt propriu-zis, o zona din camera in care stau cand plang sau cand mi-e dor. E biroul meu, laptopul, cursurile on-line de excelenta in serviciul clienti, DVD-uri si CD-uri peste CD-uri, toate, de la A la Z in franceza. Imi face bine... Imi face bine sa ma desprind de trup si sa aud franceza in jurul meu, si chiar daca lucrurile astea nu ma mai fac fericita, ma vindeca... Dorul de Adrian devine mai usor, si pot taia inca o zi care ne desparte din calendar.
Nu ma treziti! In seara asta stau in coltul meu...

Clasa a 12-a A... Dupa 3 ani jumate'...

Bucuresti, 7 noiembrie 2009, Orient Cafe din Valea Regilor... Dupa 3 ani si jumatate, fosta clasa a 12-a A, in formula partiala, a reusit sa se reuneasca. Cu multi dintre fostii colegi, m-am mai vazut intamplator pe holurile ASE-ului, dar am fost placut surprinsa sa revad oameni pe care nu i-am mai intalnit de cand am terminat cu bacul.
De maritat nu s-a maritat nimeni (inca) si nici copii n-avem, doar una din fostele colege (Simona) are deja planificata nunta pentru vara viitoare, si la scurt timp dupa ea, voi urma si eu. Colegele care fumau - majoritatea s-au lasat, in schimb s-au apucat altele... De schimbat radical, nu s-a schimbat nimeni, ca si cum anii nu ar fi trecut niciodata pe langa noi.
Am reluat legatura cu Popeasca, cu care plecam de la ultimele ore in fiecare saptamana si ne plimbam prin Plaza, si am fost placut surprinsa sa am subiecte de discutie cu foste colege cu care in liceu abia vorbeam. Per ansamblu, a fost un lucru extraordinar sa ne adunam, m-am simtit intr-o mare familie, si stau si ma gandesc ca in urma cu 4 ani eram toti in sacourile albastre, celebra uniforma a liceului. Mai jos cateva imagini...

Cu Adriana Cosma si Catalina Toma (Adriana e la jumatatea facultatii pentru ca e la medicina, iar Catalina cred ca a terminat jurnalismul)

De la stanga la dreapta: Flori, Georgiana, Ana, eu si Popeasca

Cu Popeasca, depanand amintiri

Eu, Popeasca si Adriana Cosma

Mimi, Mishu, Simona, Andreea si Miki

Apropo de Romanica noastra si de cei 1000 de ani

.... cu care suntem in urma civilizatiilor occidentale (si va pot da aici exemplul Frantei, pe care am si vazut-o).

De fiecare data cand ma intalnesc cu logodnicul meu la Brasov, parca privesc cu ochi mai buni tara in care traim, si asta se datoreaza cu siguranta faptului ca Brasovul, la fel ca si Sibiul, Clujul, Sighisoara sau Targu Mures, e un oras in Ardeal, unde fie ca ne place, fie ca nu, mai sunt influente germane sau unguresti (s-o spunem pe aia dreapta, popoarele astea nu ne-au facut numai rau) si se vede o diferenta fata de restul tarii in ceea ce priveste gradul de civilizare, educatia, curatenia, siguranta cetateanului.

Din pacate, nu traiesc nici la Paris, si nici in unul din orasele pe care le-am enumerat mai sus, ci in cel mai murdar si trist oras din cate am vazut vreodata, celebra capitala a Romaniei. Cum in ultima vreme am mers mai rar cu metroul, in ideea de a mai schimba peisajul, nu mai sunt la curent cu evenimentele din subteran. Azi, totusi, am primit o stire legata de treaba asta, care a generat o reactie de genul "rasul-plansul", ca de definit clar nu am fost in stare sa o definesc.

Stirea se referea la faptul ca in ultima vreme, in Bucuresti au fost inregistrate tot mai multe plangeri din partea pasagerilor nemultumiti de comportamentul conductorilor irascibili de la metrou. Ne grabim sa catalogam un om care lucreaza in serviciul celorlalti, mai ales in domeniul public, ca fiind "irascibil" fara sa stam sa ne gandim cu cate mii de oameni relationeaza zilnic, sau de cat timp nu si-a luat salariul, sau cu cate situatii aflate sub limita penibilului se confrunta zilnic tocmai din partea celor care folosesc metroul si pe care ii vedem in fiecare zi cum se imbulzesc si calca peste orice si oricine numai sa ajunga sa ocupe loc. Ca asa e romanu', moare daca sta in picioare 2 statii.
Revenind la stire, o calatoare care mergea ieri cu metroul mentiona urmatoarele: "In statia Aviatorilor, cineva a fortat usa de acces, vrand sa intre dupa semnalul de inchidere a usilor. Conductorul a deschis microfonul si a spus nervos «Las-o in mortii ma-sii de usa!", povesteste Gabriela, o bucuresteanca de 31 de ani care a fost aseara martora unei situatii neplacute, in timpul calatoriei cu metroul.Pasagerii care se aflau la acea ora in metroul 1008 au ramas stupefiati. "Am ramas cu gura cascata cand l-am auzit! Nu este posibil sa te adresezi in felul asta unui tren plin cu sute de calatori de buna-credinta care si-au platit calatoria sperand sa circule in conditii civilizate", a declarat un alt pasager care a asistat la jignirile conductorului. La urmatoarea statie, soferul metroului deschide din nou microfonul la fel de nervos. "Stimati calatori, de ce nu lasati usile sa se inchida? V-ati tampit cu totii, ce aveti?!", a continuat acesta.

Eu nu critic scaparea aceasta irascibila. M-am saturat sa vad cum zi de zi, indiferent la ce statie, calatorii, ca-s muncitori, someri sau corporatisti, sar ca animalele pe usa de langa scara (restul ramanand mai libere, evident) sa ocupe loc pe scaun, dau din coate, se imbulzesc, iar semnalul sonor de inchidere a usilor e chiar inexistent. Si nu vad de ce ne-am simti stupefiati de un asemenea gest, cand noi suntem vinovati de asta.

In Franta nu am vazut nici macar un om care sa se imbulzeasca la usa de la metrou, nici macar un om care sa alerge dupa tren, si toata lumea era fie in tren, fie astepta sosirea urmatorului in momentul in care se auzea semnalul de inchidere al usilor.

Asa ca in loc sa il criticam pe cel care s-a adresat pe un ton mai neortodox ciobanului care voia sa rupa usa metroului, ar fi mai bine sa ne asumam conditia nefericita ca traim cu 1000 de ani in urma celorlalte tari din UE, ca de schimbat...viitorul suna gri.

2005 - 2006 ...A time to remember...

Cred ca in viata fiecaruia dintre noi exista un moment remarcabil, o perioada mai lunga sau mai scurta de care iti amintesti de multe ori cu drag, cu dor, cu regretul sau bucuria ca a existat la un moment dat.

Pentru mine, aceasta perioada se refera la ultimul an de liceu, intre septembrie 2005 si iunie 2006. Mi-am amintit acum mai mult ca oricand de ea pentru ca, dupa atata timp, fosta clasa a 12-a A a hotarat sa se reuneasca maine (in formula partiala, e de inteles, sunt cativa dintre noi care sunt prin alte tari acum, pe la studii). Clasa a 12-a, mai intai plecarea la Paris, apoi triumful de la Suceava, atestatele, banchetul de la mare, filmuletul de sfarsit, poze, multe poze, bacul...

Clasa a 12-a A... Vremuri dragi, si tot le compar cu mizeriile de oameni pe care i-am intalnit in facultate, ale caror nume nici nu le mai stiu, si care nici nu ma mai intereseaza...

Tribut si noua (sper sa nu omit nici un coleg...)

Anghel Mihaela, Calea Andreea, Chioreanu Corina, Cosma Adriana, Deleanu Alin, Dumitru Mihaela, Gheorghita Roxana, Grigoroiu Felicia, Ivan Florin, Luca Alexandrina, Lungu Corina, Matei Florentina, Mitrica Andreea, Nita Nicolae, Oancea Andra & Teodora, Paun Livia, Popa Oana, Popescu Roxana, Ralea Simona, Runcan Liviu, Sima Andrada, Stefanescu Ana, Ticu Georgiana, Titilina Valentin, Toma Catalina si subsemnata.

Mi-e dor...

Viata mea, inconjurata de oameni, colegi, clienti, trecatori, oameni simpli, prieteni... Tramvaiul 5, Aeroportul Baneasa, Mallul, camera din mansarda.

Mi-e dor de cafeaua nemteasca sorbita pe furis in semi-intunericul camerei noastre, de o parte din Zarnestiul vazut de la etajul 2 inainte sa se trezeasca la viata sau de atipitul in bratele lui la 8 dimineata, dupa un somn intrerupt. Mi-e dor sa ma urc in rapidul de 15,30 care pleaca intotdeauna de la linia 7 si sa privesc 3 ore in gol cu castile in urechi, ascultand de fiecare data aceleasi melodii, sa ma enervez cand vad cum oameni care coboara la Ploiesti isi scot din geanta fel de fel de mancaruri urat mirositoare si nu se jeneaza daca ii deranjeaza pe ceilalti...Mi-e dor sa cobor in gara din Brasov, la linia 3 (intotdeauna, linia 3) si sa ma uit in jur, sa il zaresc si sa ma pierd in bratele lui, sa ii spun ca il iubesc si ca mi-a lipsit enorm tot timpul cat nu a fost langa mine.

Mi-e dor sa stau la masa cu parintii lui si cu Tesoro, care are o ceasca bestiala din care isi bea cafeaua, si mi-e dor de mini-excursiile pana la Brasov cu autobuzul in care adorm mai mereu din cauza oboselii. Mi-e dor de intoarcerea la Zarnesti cu trenul in care se aude muzica si de frigul care imi face mainile sa inghete. Mi-e dor sa asteptam sa se faca seara si sa ne pierdem unul in bratele celuilalt, sa adorm ascultand muzica si sa ma trezesc la primul lui tresarit.

Doua saptamani si o zi, se pare ca sunt condamnata sa tot numar, ca pedeapsa ca nu mi-a placut niciodata matematica. Si cu toate astea, imi amintesc vorba francezului "une relation a distance, ca marche"... Si asta imi da puterea sa trec peste fiecare zi si sa fiu din secunda in secunda tot mai aproape de el.

Nu mai mi-e dor de Paris cu atata frenezie si nici de micile istorii pe care le-am lasat acolo, am incetat sa sper ca va veni o zi in care o voi lua de la capat acolo si am inceput sa ma gandesc si la alte destinatii de concedii, concedii pe care le vom face doar impreuna...

Setea

E cat se poate de adevarat ca veghez la poarta inimii tale, fie ca e zi, sau ca e noapte. Chiar si atunci cand nu vrei sa ma asculti, chiar si atunci cand te indoiesti ca as putea fi eu, si, cu toate astea... sunt aceeasi Raluca Ungureanu, asteptand un mic semn, ca stii ca sunt langa tine.
As vrea sa stii ca, de fiecare data cand ma vei chema, voi fi acolo langa tine in mai putin de cateva secunde. Ma intorc de fiecare data la tine cu dorinta nebuna de noi, cu acea pasiune care depaseste toate granitele pe care mi le-am imaginat pana sa fim impreuna. Si de fiecare data cand ma chemi, voi veni sa iti luminez singuratatea intunecata.
Stiu tot ce trebuie sa stiu despre tine, ca si cum te-as cunoaste din copilarie, ca si cum am fi crescut impreuna, si orice lucru care te afecteaza e important pentru mine. Iti cunosc pacatele, grijile, si dorintele, si incerc sa le fac una si aceeasi cu ale mele. Imi vine sa urlu, e un dor nebun care ma apasa, am inelul pe deget si mi-e teribil de greu ca nu esti aici.
Te iubesc.

Tribut noua

Imposibil sau nu...

Mergem inainte.
Nu mi-am imaginat pana acum ca, printre multele mele povesti (si as fi o mincinoasa sa nu spun ca imi plac povestile, triste sau vesele, atat timp cat le traiesc eu si imi condimenteaza existenta), va veni un moment in care voi fi pusa in situatia de a trai o iubire la distanta.
Cand m-am hotarat acum 2 luni, sa plec la Brasov, pentru a intalni un om pe care l-am cunoscut la telefon, in ultimul loc din lume in care ma asteptam sa il cunosc, nu mi-am pus nici problema ca ce nebuna sunt, nici ca exista marea probabilitate ca ochii care nu se vad sa se uite la un moment dat.
Au trecut 2 luni peste noi, 2 luni in care dimineata de dimineata si seara de seara ne-am trezit si am adormit auzindu-ne vocile, 2 luni in care toate intalnirile noastre au fost "pe fuga", umbrite de certuri banale, cauzate de departare, de amintiri din trecut, de ceilalti... 2 luni in care am invatat, in ciuda tuturor obstacolelor sa ne iubim.
Cautam un citat care sa descrie iubirea noastra la distanta, si majoritatea erau destul de negative, multe povesti pe care le-am citit inclinau balanta inspre imposibilitatea unei astfel de relatii.
Cu toate astea, in multitudinea lor, am gasit un fel de motto, care da foarte bine pe langa "imposibilul este acel lucru pe care nu l-a facut nimeni pana cand cineva a reusit sa il faca". Este vorba aici despre "Distanta are asupra dragostei acelasi efect pe care il are vantul asupra focului: daca focul e mic - il stinge; daca e mare - il inteteste.". Si asta e povestea pe care eu si logodnicul meu o traim oficial de 2 luni, o poveste care pe zi ce trece se face tot mai frumoasa, si care ne apropie tot mai mult, in pofida celor 167 de km (numerotati, scrie asta pe biletul de tren dintre Bucuresti si Brasov).
Nimic nu se compara cu euforia data de primii pasi pe care ii fac de fiecare data la coborarea in statia Brasov, nimic nu se compara cu imbratisarile dupa 2-3 saptamani de absenta, si nimic nu se compara cu viitorul nostru impreuna.
Astazi implinim oficial 2 luni... si as vrea sa ii spun iubitului meu (logodnicului si viitorului sot, e acelasi lucru) ca il iubesc mai mult decat ieri si mult mai putin decat maine.
Si chiar daca azi, aniversam o iubire ca-n filme, din fata monitorului, si ne spunem "te iubesc" de la tastatura, stiu ca intre noi mai e doar un pas... Pe care il vom face impreuna. Te iubesc!

Regasire

In weekendul asta, plec la Brasov. Intoarcerea din Franta, nostalgia vremurilor traite acolo acum o luna, intalniri cu lucruri si oameni din trecut, care mi-au marcat adolescenta, m-au bulversat si ne-am pierdut. Am uitat cum e sa ne iubim.
Maine merg sa ne regasim, sa incercam sa salvam o iubire care a inceput fenomenal. O iubire care m-a schimbat. Si chiar daca biletul spre Paris sta frumos langa laptop, ma intorc acum la Brasov, la logodnicul meu...
In 4 septembrie plecam in tocuri si cu ditamai trollerul dupa mine. Maine ma intorc cu un rucsac si cu un dor nebun sa ne regasim.

M-am intors in Romania... // Je suis revenue en Roumanie...

... si o data cu asta, ca tot s-a trecut la ora de iarna, am dat ceasul cu 1000 de ani in urma. Doar ca acum presiunea psihologica e mai mare decat acum 4 ani. Stau mai aproape de aeroport si vad oameni cum se urca in avioane, plecand spre locuri mai calde, si ma apuca o nostalgie extraordinara fata de acele locuri sfinte in care calcam acum aproape o luna, si imi amintesc teribil de mult de tot paradisul de concediu. De libertatea pe care mi-o dadeam, de lucrurile pe care le faceam si nu le fac aici, de lejeritatea cu care oamenii calatoresc in oras, de felul in care dorm pe iarba si asculta muzica fara sa se holbeze nimeni la ei, mi-e dor de prietenii mei de acolo si mi-e dor sa vorbesc in franceza si ei sa imi corecteze mereu greselile...Mi-e dor de Franta de mor. Am promis, cand am plecat, ca o sa incep sa scriu pe blog si in franceza, pentru ca le e destul de greu sa inteleaga romana. Dorinta de a povesti si de a posta imagini a fost atat de mare, incat nu am mai avut rabdare, dar de astazi incepand sper sa ma tin de promisiune, chiar daca voi scrie mai putin.
Sunt bine, dragii mei, maine imi iau biletul de reintoarcere pentru februarie, m-am obisnuit deja sa numar ani, luni si sper ca pe masura ce trece timpul, sa devina zile, ore, si sa nu fiu nevoita sa fixez ceasul in urma cu 1000 de ani de prea multe ori. Ma intorc in 28 februarie, dragii mei...Ma intorc acasa...

...Et, dans le même temps, sous le fait que nous avons modifié l'horloge, car il est temps d'hiver dès maintenant, j'ai fixé ma montre avec 1000 ans de retard. Maintenant, la pression psychologique est plus forte que dans le moment quand jțai visite Paris pour la premiere fois. J'habite plus près de l'aéroport alors et je vois les personnes qui prennent les avions et voyagent aux espaces plus chaudes, et je ressens une nostalgie extraordinaire relatives aux les lieux sacrés que j'ai visité près d'un mois plus tôt. Je me souviens toujours de mes vacances, de la liberté que j'avais là, la façon relaxante dont les personnes se rendaient dans la ville, la façon dont ils ont dormait sur l'herbe, sans personne pour les regarder. Je me souviens toujours de mes amis là-bas et j'ai une envie terrible de parler en français et d'être corrigee quand ma prononciation est mauvaise. J'ai un envie extraordinaire d'aller en France. J'ai promis à mes amis, avant mon départ, pour écrire ici en français afin qu'ils puissent comprendre. Ma volonté de dire à propos de ce que j'ai vu en France a été très grande, et je n'ai pas eu patiente suffisante pour écrire en français. A partir d'aujourd'hui, j'espère que je pourrai tenir ma promesse, même si cela signifie ecrire moins.
Je suis bien, mes chers, demain je vais acheter mon billet de retour, j'arriverai à Paris en février. J'ai appris à compter les années et les mois et j'espère que, dans le temps, je pourrai compter seulement les jours et les heures, et je ne veux plus jamais être forcée à nouveau pour changer l'heure de ses 1000 ans en arrière, et ne jamais revenir ici. Je reviens le 28 février, je reviens chez moi, à Paris.

Ziua 7 - Notre Dame si Cartierul Latin

... au fost ultimii mari monstri sacri pe care i-am vizitat in toamna acestui an. Cand am fost in 2005 la Paris, singura poza pe care o aveam cu catedrala era una facuta de pe geamul autobuzului 27, in mers. Mi se parea atunci, ca si acum, ceva extraordinar, si iar revin la ideea ca pe vremea cand parizienii puneau piatra cu piatra, carand cu roaba, si faceau adevarate minuni arhitectonice, la noi era cnezatu'lu' Gelu, sau Menumorut...Deci nu...
Impresionant, plus ca atmosfera era de toamna, dimineata a si plouat putin, suficient cat sa plang si eu cu vremea de afara si sa ma intorc acasa dupa doua zile. Imi pare rau ca nu am apucat sa postez zi de zi, de la fata locului, sunt sigura ca as fi vorbit cu mult mai mult drag si entuziasm decat acum, cand desi nu a trecut mult timp, totusi regretul ca am revenit in Romania e mult prea mare...

In fata Catedralei Notre-Dame

Fantana Saint-Michel, care deschide drumul catre Cartierul Latin

Un "play with the camera" pe malul Senei


Notre Dame

Asteptand cu nerabdare reintoarcerea

Sena

Pe terasa unei cafenele din care, in urma cu acei celebri 4 ani, admiram catedrala noaptea

Panteonul

Gradinile Luxembourgului

Cu postarea aceasta, am pus punct relatarilor punctuale despre Franta si despre Paris, despre dragostea neconditionata si oarecum inexplicabila pe care o am fata de aceste locuri, care mi-au marcat adolescenta, trecerea spre maturitate, si tot ce inseamna prezent. Am revenit in Romania cu lacrimi in ochi, cu toate ca drumul pana acolo e mult mai simplu decat pare. Am revenit plangand, lasand in urma amintiri pe care nimeni si nimic nu le poate sterge, amintiri sfinte, dorinte nebune de a ma intoarce cu orice risc...
Cand vorbesc de relatari punctuale, ma refer la ordinea cronologica a acestor cateva zile de toamna petrecute acolo, pentru ca, in mod sigur, imi voi aminti si voi vorbi mereu despre cat de mult am sentimentul ca toate imi apartin si se integreaza cu felul meu de a fi si cu ceea ce mi-ar placea sa fac si sa traiesc toata viata.
Au fost 3 saptamani in octombrie 2005, si putin peste 7 zile in octombrie 2009... Cu mare drag, vreau sa va spun tuturor cititorilor mei ca IMPOSIBILUL ESTE ACEL LUCRU PE CARE NU L-A FACUT NIMENI PANA CAND CINEVA A REUSIT SA IL FACA. Credeti in voi si luptati pentru visele voastre. Nimic nu e imposibil atat timp cat dorinta pentru acel ceva iti guverneaza principiile si desi multe din dorinte si din visele pe care le avem par foarte greu de realizat, pentru ca mereu ne lovim de obstacole de diferite feluri, toate astea trebuie sa ne intareasca. Iar cand reusesti sa iti materializezi visul, satisfactia e cu atat mai mare pentru ca stii cat de mult ai muncit.
Inainte de plecarea din Franta, mi-am jurat ca voi reveni si in 2010 si o voi face chiar la sfarsit de februarie. In concediu, deocamdata. La intoarcerea in Romania, mi-am jurat ca nu vreau sa ma apuce varsta de 25 de ani aici. Imposibilul e nimic...Nu exista imposibil...

Ziua 6 - Luvru, Hotel de Ville, Centrul Pompidou

Si iata, dragii mei, ca a venit si ziua de duminica, 4 octombrie, si cea mai mare parte a sejurului nostru deja trecuse. Imi amintesc si acum ca paraseam Romania in zorii diminetii de 29 septembrie cu dor si lacrimi in ochi, gandindu-ma ca Franta nu va mai fi la fel de speciala ca in urma cu 4 ani. Cat puteam sa ma insel...
Revenind la lucruri frumoase, in ziua cu numarul 6 am mers la Luvru. Fiind prima duminica din luna, si cum intrarea era gratuita pentru toata lumea, am remarcat foarte multa aglomeratie, aglomeratie care isi atingea apogeul in incaperea unde era postata Mona Lisa dupa n-spe mii de geamuri de sticla. Ca sa reusesti sa faci cat de cat o poza celebrului tablou, trebuia sa te ridici pe varfuri si sa te strecori printre zecile de turisti. Din pacate, in timpul vizitei, m-a apucat o stare de rau si a trebuit sa ma intorc la hotel, astfel ca nici anul asta, cum de altfel s-a intamplat si in 2005, nu am apucat sa vad mai nimic din Luvru. De regretat, nu regret, pentru ca nu am cunostinte legate de istoria artelor, plus ca decat sa devin agasata de aglomeratie (iar Luvrul este cel mai aglomerat spatiu inchis din Paris), prefer sa vad un lucru de pe exterior sau din poze. Mai jos, cateva imagini:

Dupa un moment de odihna, m-am intalnit cu copiloatele in oras, la o cafea de langa Theatre du Palais Royale, de unde am plecat cu Diana sa vedem Primaria Parisului (Hotel de Ville) si Muzeul National de Arta Moderna Georges Pompidou, in care exista si o colectie cu machete ale operelor lui Brancusi de la Targu Jiu si nu numai.

Hotel de Ville - impresionant, cu o piata mare inaintea sa, fiind, ca majoritatea cladirilor pariziene importante, un loc care relaxeaza privirea. Si spiritul. Multe ornamente si decoratii complicate, lucru care m-a facut sa compar iar imaginile pe care le vedeam cu cnezatele si voievodatele de la noi, si cum Romania nu e cu 100 de ani in urma, ci cu 1000 :(...

O surpriza cu adevarat placuta a fost descoperirea Muzeului National de Arta Moderna - Centrul Georges Pompidou, despre a carui existenta nu aveam habar in 2005, dar care mi-a placut maxim in 2009. Pe scurt, din perspectiva necunoscatorului, muzeul asta e foarte tare! Nu gazduieste nici capodopere renascentiste, nici cine stie ce sculpturi complicate, ci niste opere de arta teribil de "ciudate". Un tablou cu un punct intr-un cerc, un altul care ilustreaza mai mult decat explicit o penetrare, un fel de sculptura de spini care, artistic vorbind, serveste la auto-pedepsire, precum si fel de fel de mulaje ale partilor corpului uman - asta este Georges Pompidou. Cat despre arhitectua cladirii, total inedita!

Visand la reintoarcere...

Ziua 5 - partea a doua - excursie la Saint Denis

Una dintre consecintele norocului de a avea prieteni care stau de ani buni in Paris e ca te pot ajuta sa iti schimbi planurile si sa mai vezi si altceva, ceva la care nu m-as fi gandit niciodata, si despre care nici nu stiam ca exista. Si ceva deosebit de impresionant. In dupa amiaza zilei de sambata, 3 octombrie, am iesit putin din oras si ne-am dus la Saint Denis.
Saint-Denis este un orasel in nordul Parisului, cam la 10 km distanta de centrul capitalei, care adaposteste pe langa o universitate celebra, si Stadionul Stade de France, precum si Bazilica Saint Denis, pe care am vizitat-o. Ce e atat de important la aceasta biserica? Aici sunt mormintele majoritatii regilor Frantei, inclusiv a lui Ludovic - regele Soare si al sotiei sale celebre, Maria Antoaneta. Bazilica, realizata in stil gotic, a fost construita in secolul XIII, finalizata chiar de arhitectul care a realizat catedrala Notre Dame (dovada ca sunt multe similitudini intre cele doua) si este printre primele edificii religioase create in scopul apropierii omului de divinitate.
O cladire impunatoare, care ascunde istorie, si un orasel cu stradute tipic frantuzesti si cu multe manifestari de sarbatoare.

Paris - ziua 5 - primele 2 opriri

Primele opriri ale zilei cu numarul 5 au fost dedicate vizitarii cartierelor mai putin bine famate din oras - Pigalle si Montmartre. Zona Pigalle-Blanche e plina de sex-shop-uri, cabarete, si, evident Moulin Rouge si nu ai ce cauta acolo fara bodyguard :)). Incepand cu Sexodromul (primul sex-shop in care am intrat si vazut toate dimensiunile de ****, unele chiar si cu mai multe capete, asa ca de balaur :)) ), continuand cu restul magazinelor de acelasi tip care imanzesc o strada lunga de cateva sute de metri, si incheind cu celebrul Moulin Rouge, intregul cartier debordeaza de sexualitate si chestii high. Ne-am facut pe fuga cateva poze, (nu de alta, dar ne era cam frica) si am plecat mai departe. Deci...

In fata celui mai mare magazin cu produse .... istorice :)) din Paris

Moulin Rouge

Because I got high...

Part II :D

Foarte aproape de zona cu Moulin Rouge (Pigalle), se afla cartierul cu cele mai multe bazaruri cu suveniruri din cate am vazut in tot orasul: Montmartre - statia de metrou Anvers. De aici ne-am luat majoritatea cadourilor pentru cei de acasa, sunt cele mai ieftine si mai multe din Paris, si recomand tuturor care veti ajunge pe acolo sa nu vi le luati din alta parte, ci de aici. Cartierul este dominat de bazilica Sacre-Coeur, una din preferatele mele, aflata pe un deal, de unde privelistea Parisului te lasa iar fara cuvinte. Un aspect mai "colorat" a tot ce inseamna Sacre Coeur este multitudinea de negri care te agaseaza sa iti faca bratari, sa iti vanda tot felul de breloace, dar daca nu ii bagi in seama si te feresti cu maxima atentie, e OK. In rest, o zona foarte faina, animata de fel de fel de personaje amuzante... si un loc pe care l-am revazut cu mare drag.

Inchei aceatsa postare cu un dor nebun de Franta si cu inca un clip...

Amintiri...

Locuri pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi revedea in 4 luni si 4 zile...
Enjoy :)

Ziua 4 - Versailles & friends

Desi nefacand parte din planul initial, avand in vedere ca pentru Vaux-le-Vicomte si Fointainebleue nu am reusit sa gasim un program de vizitare pentru perioada in care am dorit noi, vinerea a fost dedicata unei vizite la Versailles. Orasul este situat destul de aproape de Paris si se ajunge usor cu RER C, de la statia Bibliotheque Francois Mitterand. Din tot ce am vizitat, Versailles-ul mi s-a parut cea mai buna expresie a megalomaniei domnitorilor francezi. Adica pe vremea in care romanii se bateau cu turcii, de ne incendiau aia bisericile si ne violau femeile (ca desi nasoala, cam asta era istoria noastra pe vremea aia), in Franta se construiau palate poleite cu aur, se conduceau armate adevarate, se creeau dinastii regale...
Despre palate, gradini si istoria locurilor puteti citi pe site, iar pentru o prima vizita recomand un audio-ghid. Cum palatul este foarte mare si putini dintre noi cunosc detalii legate de constructia lui, precum si de regii din perioada respectiva, si la ce servea fiecare camera, recomand celor care vor ajunge un audio-ghid. Un fel de walkie-talkie cu casti care "spune" povestea fiecarui coltisor. Mai jos, cateva imagini...

Dupa vizita de la Versailles, ne-am oprit la Domul Invalizilor, sau muzeul armatei, locatie care adaposteste si mormantul lui Napoleon. Din pacate nu am reusit decat sa il vizitam pe exterior, pentru ca la ora respectiva (undeva in jur de 17,30), vizitele interioare se incheiasera. Ne-am facut, totusi, cateva poze acolo, si mi-am promis ca la urmatoarea excursie la Paris, pe care mi-o doresc din suflet acum, in februarie, sa vizitez si interiorul. Pentru tinerii sub 26 de ani, tin sa va reamintesc ca intrarile atat la Versailles, cat si la Dom, Luvru, Arc de Triumf, Musee d'Orsay, Panteon sunt gratuite la prezentarea unui act de identitate (recomandabil pasaport).

Seara a fost dedicata vizitarii Turnului Montparnasse, o cladire de birouri de 56 de etaje (+3 pe scari), in care exista cel mai rapid ascensor din lume. O parte a Turnului este disponibila pentru vizitare, biletul costand 10 euro. Lucrez in Bucuresti intr-un sediu de 2 etaje, iar drumul de la parter (unde e fumoarul) pana la etajul 2 (unde am biroul) il strabat in mai mult timp decat de la parterul Turnului Montparnasse pana la etajul 56 al acestuia (liftul urca in aproximativ 28 de secunde toata aceasta distanta). Parerea unanima a tuturor a fost ca din Turnul Montparnasse se vede cea mai frumoasa imagine a Parisului. Recomand vizitarea sa in timpul serii, privelistea este uluitoare.

Dupa aceste 3 vizite, care m-au obosit, dar nu indeajuns incat sa ma extenueze am avut parte de cel mai special moment trait vreodata la Paris, dovada ca intotdeauna omul sfinteste locul. Revenirea mea in acest an s-a datorat in mare parte dorintei neintrerupte de a revedea locuri miraculoase, atat de diferite fata de Bucurestiul gri, de a avea contact cu un stil de viata liber si plin de relaxare, pe care cu greu il poti intalni in Romania, de a ma plimba pe strazi fara sa starnesc comentarii, de a zambi cu complicitate atunci cand simt ca trebuie sa fac asta. Al doilea motiv pentru care m-am intors acolo, deocamdata doar pentru un scurt concediu, a fost dorinta la fel de nebuna de a revedea un om drag, o persoana care desi mi-a fost departe fizic timp de 4 ani, a fost mereu prezenta langa mine prin sutele de mailuri si schimburi de informatii, pareri si sfaturi. Este vorba de fostul meu coleg de munca de la Celio Opera, si un prieten pe viata, Francois, actualmente director adjunct la aceeasi firma, dar la un alt sediu al acesteia din Paris.
Alaturi de el si de amici de ai lui si, insotita, evident, de una din copiloate (celelalte 2 erau moarte de somn pe patul din hotel), am vazut parisul noaptea, din decapotabila. A fost un moment unic, dupa 4 ani alaturi de el, intr-o masina decapotabila in care nu am urcat in viata mea nici macar in Bucuresti, bucurandu-ma de vantul care imi ducea parul in toate directiile si ascultand in jurul meu numai franceza. Imi aduc aminte ca si cum s-ar fi intamplat acum 5 minute, ca si cum tocmai am adormit iar acum visez urat ca sunt in Bucuresti si ca am lasat locuri si oameni dragi la 1880 de km departare. Asa aratam in seara in care m-am urcat pentru prima data intr-o astfel de masina. Poate veti spune ca nu inseamna nimic, dar pentru mine a fost cea mai frumoasa seara din viata mea.