Mi-e dor...

Viata mea, inconjurata de oameni, colegi, clienti, trecatori, oameni simpli, prieteni... Tramvaiul 5, Aeroportul Baneasa, Mallul, camera din mansarda.

Mi-e dor de cafeaua nemteasca sorbita pe furis in semi-intunericul camerei noastre, de o parte din Zarnestiul vazut de la etajul 2 inainte sa se trezeasca la viata sau de atipitul in bratele lui la 8 dimineata, dupa un somn intrerupt. Mi-e dor sa ma urc in rapidul de 15,30 care pleaca intotdeauna de la linia 7 si sa privesc 3 ore in gol cu castile in urechi, ascultand de fiecare data aceleasi melodii, sa ma enervez cand vad cum oameni care coboara la Ploiesti isi scot din geanta fel de fel de mancaruri urat mirositoare si nu se jeneaza daca ii deranjeaza pe ceilalti...Mi-e dor sa cobor in gara din Brasov, la linia 3 (intotdeauna, linia 3) si sa ma uit in jur, sa il zaresc si sa ma pierd in bratele lui, sa ii spun ca il iubesc si ca mi-a lipsit enorm tot timpul cat nu a fost langa mine.

Mi-e dor sa stau la masa cu parintii lui si cu Tesoro, care are o ceasca bestiala din care isi bea cafeaua, si mi-e dor de mini-excursiile pana la Brasov cu autobuzul in care adorm mai mereu din cauza oboselii. Mi-e dor de intoarcerea la Zarnesti cu trenul in care se aude muzica si de frigul care imi face mainile sa inghete. Mi-e dor sa asteptam sa se faca seara si sa ne pierdem unul in bratele celuilalt, sa adorm ascultand muzica si sa ma trezesc la primul lui tresarit.

Doua saptamani si o zi, se pare ca sunt condamnata sa tot numar, ca pedeapsa ca nu mi-a placut niciodata matematica. Si cu toate astea, imi amintesc vorba francezului "une relation a distance, ca marche"... Si asta imi da puterea sa trec peste fiecare zi si sa fiu din secunda in secunda tot mai aproape de el.

Nu mai mi-e dor de Paris cu atata frenezie si nici de micile istorii pe care le-am lasat acolo, am incetat sa sper ca va veni o zi in care o voi lua de la capat acolo si am inceput sa ma gandesc si la alte destinatii de concedii, concedii pe care le vom face doar impreuna...