Mi-ar placea sa te intorci la mine macar o data, sa ascultam melodii care candva imi faceau rau, care ma faceau sa plang, ca era toamna, ca atunci, ca era vara, ca acum, mai recent... Mi-ar placea sa ma prefac ca te mai iubesc, si ca o sa ramanem impreuna pentru totdeauna.
Mi-ar placea sa fumez tigara de dupa privindu-te in ochi si spunandu-ti cum am fost pustiita fara tine (bullshit!). Mi-ar placea sa gustam impreuna ciocolata alba, chiar daca tu te-ai supra saturat de ea, si sa ne stingem cu un sarut. Mi-ar placea sa ma minti din nou, sa iti simt respiratia sufocanta ca atunci... Iti amintesti? Mi-ar placea sa fiu iar sarea si piperul din viata ta, condimente pe care le-as alege de o mie de ori, dar, inteleg ca tie iti place mancarea fara gust.
Mi-ar placea sa sacrific iar n lucruri ca sa ajung la tine, si sa las la o parte alte prioritati doar sa fiu a ta din nou.
Si asta nu pentru ca te mai iubesc, pentru ca am uitat ce inseamna asta... Ci pentru ca stiu ca ti-ar placea la nebunie The Little Pink Dress.
In amintirea vremurilor de atunci, si privind la orizonturi care nu te mai includ (nici macar in vis), iti dedic toate astea...Sa vezi cat de mult te-am iubit.
marți, 28 iulie 2009
Bruneta de la drept
Da, da, eu , prezenta!!!
Asa ca am dat ASE-ul cu tot cu Management cu tot pe o incursiune in psihologie judiciara, filozofie, si istorie!
Asa ca inainte sa plec la Paris, am ce face!
Dau la drept :D Termopane, termopane...
Asa ca am dat ASE-ul cu tot cu Management cu tot pe o incursiune in psihologie judiciara, filozofie, si istorie!
Asa ca inainte sa plec la Paris, am ce face!
Dau la drept :D Termopane, termopane...
Ziua 2 - planul
Stau si ma gandesc ca atunci cand eram in mijlocul examenelor, sau cand scriam la licenta, aveam mai mult timp decat acum sa rascolesc pe net locuri de vazut in Paris, sa ma uit la poze, sa citesc despre cluburi si restaurante si sa numar lunile.
Azi mai avem 62 de zile pana la plecare, si de la ultima postare pe tema asta n-am facut nimic. Adevarul e ca Ana M si Blondie au fost plecate din Bucuresti, iar cu madmuazelele Ana Z si Ilinca am iesit sa bem (nu exagerat, un Redd's la Curtea Berarilor de pe Lipscani sau imprejurimi) si am dat-o-n alte subiecte de discutie, numai despre ziua 2 n-am vorbit.
Maine ne intalnim in formula completa in proportie de 80%, intrucat Blondie are un program destul de nasol si ne va fi alaturi doar spiritual.
Ziua 2?... M-as imparti in 1000 de bucatele, fiecare sa cutreiere cate un coltisor din orasul pe care-l iubesc, dar cum nu fac parte din nici o poveste descrisa intr-un film sau roman scris in limba lui Balzac, am prioritizat un pic niste chestii...
In ziua 2, as vrea sa revad Luvrul... nu mult, 4 ore, cat sa inteleg de ce Monalisa e atat de celebra si picturile uriase, de acopera un perete, nu... Sa mergem apoi prin Tuileries si sa vedem Turnul in departare. Sa ajungem in Place de la Concorde, la obelisc si sa vad de ce un monument dedicat civilizatiei egiptene e tocmai in centrul Parisului. Sa o luam apoi agale pe Champs Elysees si sa ne oprim la un bistro, sa dau 12 euro pe o bere si sa le zic francezilor "buna" (e un fel de fetish treaba asta :)) ). Sa urcam in zig-zag treptele Arcului de Triumf, si sa ajungem seara la impozantul La Defense, sa vad ca zgarie-nori exista si in realitate, nu doar in filme, si ca ii pot vedea la Paris, nu in Statele Unite... Iar noapte tarziu sa ne lasam pe valuri de muzica la Six Seven de pe Champs Elysees.
Maine le voi impartasi si copiloatelor povestea. Povestea zilei cu numarul 2... Imi doresc enorm sa recitesc atunci postarea asta si sa imi amintesc cat de mult am asteptat momentul, cum ma trezeam in fiecare zi, ajungeam la birou si inlocuiam AMR 63 cu AMR 62... pana intr-un final, cand vor mai fi AMR 3 (ca la momentul ala cred ca imi iau si concediul).
Daca in ceea ce priveste un barbat, mi se pare perfect normal ca cui pe cui se scoate, daca o relatie de prietenie cu gagicile poate fi inlocuita de alta, pentru ca oamenii vin si pleaca, sunt convinsa ca nu exista loc in lumea asta care sa ma fascineze mai mult decat Parisul.
Si sunt infantila, poate, si e placerea mea sa imi recunosc defectele si punctele slabe, pentru ca ele fac parte din mine. Imi place si mai mult sa le transform in planuri, ambitii si obiective (ca nu degeaba am terminat Managementul - nu m-am ratat 3 ani degeaba invatand cum se organizeaza productia in uzine sau cum se naste un tsunami, am mai invatat si treburi utile...). Si cum nimic nu poate inlocui Parisul, un jour j'y reviendrai. Pentru totdeauna.
Azi mai avem 62 de zile pana la plecare, si de la ultima postare pe tema asta n-am facut nimic. Adevarul e ca Ana M si Blondie au fost plecate din Bucuresti, iar cu madmuazelele Ana Z si Ilinca am iesit sa bem (nu exagerat, un Redd's la Curtea Berarilor de pe Lipscani sau imprejurimi) si am dat-o-n alte subiecte de discutie, numai despre ziua 2 n-am vorbit.
Maine ne intalnim in formula completa in proportie de 80%, intrucat Blondie are un program destul de nasol si ne va fi alaturi doar spiritual.
Ziua 2?... M-as imparti in 1000 de bucatele, fiecare sa cutreiere cate un coltisor din orasul pe care-l iubesc, dar cum nu fac parte din nici o poveste descrisa intr-un film sau roman scris in limba lui Balzac, am prioritizat un pic niste chestii...
In ziua 2, as vrea sa revad Luvrul... nu mult, 4 ore, cat sa inteleg de ce Monalisa e atat de celebra si picturile uriase, de acopera un perete, nu... Sa mergem apoi prin Tuileries si sa vedem Turnul in departare. Sa ajungem in Place de la Concorde, la obelisc si sa vad de ce un monument dedicat civilizatiei egiptene e tocmai in centrul Parisului. Sa o luam apoi agale pe Champs Elysees si sa ne oprim la un bistro, sa dau 12 euro pe o bere si sa le zic francezilor "buna" (e un fel de fetish treaba asta :)) ). Sa urcam in zig-zag treptele Arcului de Triumf, si sa ajungem seara la impozantul La Defense, sa vad ca zgarie-nori exista si in realitate, nu doar in filme, si ca ii pot vedea la Paris, nu in Statele Unite... Iar noapte tarziu sa ne lasam pe valuri de muzica la Six Seven de pe Champs Elysees.
Maine le voi impartasi si copiloatelor povestea. Povestea zilei cu numarul 2... Imi doresc enorm sa recitesc atunci postarea asta si sa imi amintesc cat de mult am asteptat momentul, cum ma trezeam in fiecare zi, ajungeam la birou si inlocuiam AMR 63 cu AMR 62... pana intr-un final, cand vor mai fi AMR 3 (ca la momentul ala cred ca imi iau si concediul).
Daca in ceea ce priveste un barbat, mi se pare perfect normal ca cui pe cui se scoate, daca o relatie de prietenie cu gagicile poate fi inlocuita de alta, pentru ca oamenii vin si pleaca, sunt convinsa ca nu exista loc in lumea asta care sa ma fascineze mai mult decat Parisul.
Si sunt infantila, poate, si e placerea mea sa imi recunosc defectele si punctele slabe, pentru ca ele fac parte din mine. Imi place si mai mult sa le transform in planuri, ambitii si obiective (ca nu degeaba am terminat Managementul - nu m-am ratat 3 ani degeaba invatand cum se organizeaza productia in uzine sau cum se naste un tsunami, am mai invatat si treburi utile...). Si cum nimic nu poate inlocui Parisul, un jour j'y reviendrai. Pentru totdeauna.
M-am regasit
Zilele astea am facut o pauza in a scrie pe blog, nu din lipsa de timp, ci din lipsa de inspiratie mai degraba. A fost un moment in care am stat sa ma analizez mai bine pe mine insami, sa ma caut si sa ma regasesc.
Mi-am dat seama ca imi plac obiceiurile mele proaste, si imi place sa ma mai gandesc din cand in cand la Vali, nu pentru ca l-as mai iubi, pentru ca tacerea care s-a lasat intre noi de luni bune (sa nu exagerez, cam de vreo doua) a fost suficienta. Imi place sa ma gandesc la el pentru ca momentele pe care le-am trait impreuna (as putea numara pe degetele de la ambele maini cate ore am stat efectiv in anul care a trecut si de cand ne stim) imi dadeau o pasiune uluitoare. Era ca si cum mintea se desprindea de trup, si eram la un nivel superior. In consecinta, m-am apucat sa fumez Vogue, si nu, nu e o metafora care sa sugereze ca Vali s-ar fi intors, ci pur si simplu o constatare a faptului ca nu am nevoie sa fiu indragostita ca sa fiu fericita.
Nu am stat niciodata sa vad ce inseamna feminitatea si in ce au constat miscarile feministe de-a lungul timpului. Pentru mine feminitatea inseamna sa cred puternic in mine, sa imi fac placerile ca si cum lumea s-ar sfarsi maine, sa nu-mi pese cat investesc intr-un lucru atat timp cat mi-l doresc (si, da, as renunta la multe pentru a revedea Parisul iar si iar...). Si imi place sa fiu scandaloasa, sa creez controverse, sa fiu model si anti-model pentru ceilalti, si imi plac la nebunie noile mele achizitii, respectiv The Little Black Dress si The Little Pink Dress (care trebuia sa fie red, dar merge si roz). Imi place sa citesc romane in franceza si ma uit la filme frantuzesti. Imi place sa fiu barfita, e o satisfactie absoluta cand stiu ca altii isi consuma energia vorbind despre mine. Imi plac chestiile cu sclipici si strasuri, chestiile aurii si argintii. Imi place satinul si atingerea fina ale celor 2 Little Black Dresses. Imi place sa trec de la o stare la alta, si nu ma consider nebuna. Ma consider eu insami, si ma regasesc.
Postarea asta nu vorbeste despre nimic, vorbeste despre lumea mea si lucrurile care ma fac fericita.
Cred in mine. Si cred in ambitiile mele. Si in felul asta, sunt cea mai feminina persoana alive!
Mi-am dat seama ca imi plac obiceiurile mele proaste, si imi place sa ma mai gandesc din cand in cand la Vali, nu pentru ca l-as mai iubi, pentru ca tacerea care s-a lasat intre noi de luni bune (sa nu exagerez, cam de vreo doua) a fost suficienta. Imi place sa ma gandesc la el pentru ca momentele pe care le-am trait impreuna (as putea numara pe degetele de la ambele maini cate ore am stat efectiv in anul care a trecut si de cand ne stim) imi dadeau o pasiune uluitoare. Era ca si cum mintea se desprindea de trup, si eram la un nivel superior. In consecinta, m-am apucat sa fumez Vogue, si nu, nu e o metafora care sa sugereze ca Vali s-ar fi intors, ci pur si simplu o constatare a faptului ca nu am nevoie sa fiu indragostita ca sa fiu fericita.
Nu am stat niciodata sa vad ce inseamna feminitatea si in ce au constat miscarile feministe de-a lungul timpului. Pentru mine feminitatea inseamna sa cred puternic in mine, sa imi fac placerile ca si cum lumea s-ar sfarsi maine, sa nu-mi pese cat investesc intr-un lucru atat timp cat mi-l doresc (si, da, as renunta la multe pentru a revedea Parisul iar si iar...). Si imi place sa fiu scandaloasa, sa creez controverse, sa fiu model si anti-model pentru ceilalti, si imi plac la nebunie noile mele achizitii, respectiv The Little Black Dress si The Little Pink Dress (care trebuia sa fie red, dar merge si roz). Imi place sa citesc romane in franceza si ma uit la filme frantuzesti. Imi place sa fiu barfita, e o satisfactie absoluta cand stiu ca altii isi consuma energia vorbind despre mine. Imi plac chestiile cu sclipici si strasuri, chestiile aurii si argintii. Imi place satinul si atingerea fina ale celor 2 Little Black Dresses. Imi place sa trec de la o stare la alta, si nu ma consider nebuna. Ma consider eu insami, si ma regasesc.
Postarea asta nu vorbeste despre nimic, vorbeste despre lumea mea si lucrurile care ma fac fericita.
Cred in mine. Si cred in ambitiile mele. Si in felul asta, sunt cea mai feminina persoana alive!
duminică, 26 iulie 2009
Frustrari de indragostita
Vorbeam azi cu un coleg din Timisoara despre ce mi-ar placea sa fac azi.
Eram la birou, zi linistita de duminica, fara multi clienti si multe situatii de rezolvat. O zi in care am incercat sa-mi redau mentalitatea ca cea mai importanta persoana din viata fiecaruia este sinele. O idee pe care o sustin cu tarie si incredere prietenilor apropiati, dar pe care se intampla sa o uit din cand in cand si in cazul meu.
Daca as avea masina mea, m-as urca acum la volan si as conduce, cu difuzoarele date tare pe piesele mele preferate, as conduce oriunde, pret de cateva ore. Sa vad drumul drept si liber in fata mea, si sa incerc sa ma regasesc. Sa inteleg de ce sunt asa, desi as incerca imposibilul.
Mi-ar placea sa ma urc acum in avion si sa dau o fuga la Timisoara, fara bagaje, doar sa beau o limonada la o terasa si sa ma intorc. As putea s-o beau si singura, nu m-ar deranja. Sa nu ma sarute si nici sa ma imbratiseze nimeni, pentru ca asa cum ii spuneam si colegului, de aici incepe totul... Idei ca de ce nu ma suna, ca ce are, ca daca il sun crede ca il stresez, sau poate asteapta sa-l sun... De ce sa le am? Eu intotdeauna am spus ce am avut de spus si am facut ce mi-a dictat felul de a fi, fara sa stau pe ganduri. De ce in alte cazuri nu sunt eu si de ce ma tem ca reactiile celorlalti m-ar afecta si pe mine?
M-am apucat sa citesc o carte in franceza. "Personne n'y echappera" de Romain Sardou, n-are nici in clin, nici in maneca cu iubire, e mai degraba un thriller politist. In seara asta o sa vad partea a doua din "Elizabeth", ca data trecuta cand am incercat sa-l vad, am lasat toata placerea de a vedea si asculta un film in franceza sa aud vocea unui necunoscut pret de zeci de minute.
Vreau sa nu mai fie 65 de zile pana plec la Paris, si vreau sa fie maine, si nu vreau sa se termine niciodata sejurul de 9 zile. Vreau sa ploua si sa-mi fie somn, sa n-am semnal pe telefon si sa incerc sa cred c-a incercat sa ma sune sa ne vedem din nou.
...
Destul! Ma duc sa ma uit la "Elizabeth".
Eram la birou, zi linistita de duminica, fara multi clienti si multe situatii de rezolvat. O zi in care am incercat sa-mi redau mentalitatea ca cea mai importanta persoana din viata fiecaruia este sinele. O idee pe care o sustin cu tarie si incredere prietenilor apropiati, dar pe care se intampla sa o uit din cand in cand si in cazul meu.
Daca as avea masina mea, m-as urca acum la volan si as conduce, cu difuzoarele date tare pe piesele mele preferate, as conduce oriunde, pret de cateva ore. Sa vad drumul drept si liber in fata mea, si sa incerc sa ma regasesc. Sa inteleg de ce sunt asa, desi as incerca imposibilul.
Mi-ar placea sa ma urc acum in avion si sa dau o fuga la Timisoara, fara bagaje, doar sa beau o limonada la o terasa si sa ma intorc. As putea s-o beau si singura, nu m-ar deranja. Sa nu ma sarute si nici sa ma imbratiseze nimeni, pentru ca asa cum ii spuneam si colegului, de aici incepe totul... Idei ca de ce nu ma suna, ca ce are, ca daca il sun crede ca il stresez, sau poate asteapta sa-l sun... De ce sa le am? Eu intotdeauna am spus ce am avut de spus si am facut ce mi-a dictat felul de a fi, fara sa stau pe ganduri. De ce in alte cazuri nu sunt eu si de ce ma tem ca reactiile celorlalti m-ar afecta si pe mine?
M-am apucat sa citesc o carte in franceza. "Personne n'y echappera" de Romain Sardou, n-are nici in clin, nici in maneca cu iubire, e mai degraba un thriller politist. In seara asta o sa vad partea a doua din "Elizabeth", ca data trecuta cand am incercat sa-l vad, am lasat toata placerea de a vedea si asculta un film in franceza sa aud vocea unui necunoscut pret de zeci de minute.
Vreau sa nu mai fie 65 de zile pana plec la Paris, si vreau sa fie maine, si nu vreau sa se termine niciodata sejurul de 9 zile. Vreau sa ploua si sa-mi fie somn, sa n-am semnal pe telefon si sa incerc sa cred c-a incercat sa ma sune sa ne vedem din nou.
...
Destul! Ma duc sa ma uit la "Elizabeth".
sâmbătă, 25 iulie 2009
Exaltare
De 21 de ani jumate, si vreo cateva zile, sunt mereu alta dar intotdeauna aceeasi. Desi de-a lungul anilor, am fost satena, roscata, bruneta, blonda, roscata, satena iar, si actualmente bruneta... Desi in generala uram franceza, iar acum o iubesc... Si desi cand terminam liceul voiam sa fiu contabila, iar acum nu stiu ce mai vreau... un lucru nu s-a schimbat niciodata.
Felul in care spun si gandesc "am intalnit pe cineva"... entuziasmul... exaltarea... ideea ca de data asta trebuie sa fie bine...
Asa ca, in binecunoscutul si dulcele stil clasic...
Felul in care spun si gandesc "am intalnit pe cineva"... entuziasmul... exaltarea... ideea ca de data asta trebuie sa fie bine...
Asa ca, in binecunoscutul si dulcele stil clasic...
Schimb de tigari
Aseara am fost la terasa. Una din serile super calduroase de vara, in care nu-ti vine sa iesi pe nicaieri, dar una din acele seri in care tot disconfortul termic cade neputincios in fata celorlalte motive pentru care trebuie sa iesi la terasa.
Sunt genul de om care crede si nu in coincidente, asta depinzand de starea de spirit si de momentul in care coincidentele apar. Fumam aseara linistita la masa, avand o companie teribil de agreabila, paiele mele mentolate si aromate, Vogue slims. M-am apucat acum cateva luni sa fumez din astea, pentru ca isi luase Blondie si eram curioasa cum sunt. M-am convins inca de la prima tigara ca o sa las Kent 8-ul pentru "Jardin sous la neige", ceea ce s-a si intamplat. Revenind la momentul de aseara, stateam si ma delectam maxim cu o tigara Vogue.
Mi s-a intamplat de multe ori pe la cafenele sau pe la alte evenimente la care m-am dus (gen concertul lui Duffy de la Mamaia) sa intalnesc promoteri/promotere care sa imi dea moca ultima varianta 3-tek de Kent/Parliament/Sovereign etc. Aseara s-a intamplat o chestie similara, doar ca mie mi s-a parut o coincidenta maxima.
Venise la noi la masa o gagica, promovand Glamour mentolate. Ma vazuse ca fumez Vogue si, cum tipul de tigara e similar cu Glamour, incepuse sa-mi prezinte cat de misto sunt tigarile ei, ca marca JTI care o produce e numarul 1 mondial si altele asemenea si ca imi ofera un pachet gratuit cu conditia sa ii dau pachetul meu de Vogue. Foarte copilaroasa (ca deh, aseara si situatia a fost de asa natura incat sa ma port asa, lucru pentru care nu pot decat sa ma bucur), am intrebat-o: pai eu mai am 2 tigari in pachet. Va dau unul aproape gol pentru unul plin?
Raspunsul a venit ca o revelatie: "E un prim pas sa renunti la obiceiurile proaste, si sa te indrepti spre cele bune". I-am dat pachetul, desi mie imi plac mai mult Vogue decat Glamour, si desi nu cred ca o sa tradez "Jardin sous la neige", faza cu schimbul, si cu renuntatul la obiceiurile proaste sa accept noutatea si "pachetul plin" contra celui gol, a picat intr-un context ce nu putea fi mai potrivit.
Luni de zile am mintit, incercandu-mi sa-mi induc ideea ca am renuntat sa ma gandesc la Vali, desi imagini cu el ma obsedau cand nu ma asteptam. Astazi, desi povestea noastra a fost atat de aromata...sunt sigura ca am aruncat pachetul gol pentru cel plin. Si am reusit, fara sa arunc si sa sparg chestii, sa trec la o noua etapa, o etapa mult mai promitatoare si plina de optimism.
miercuri, 22 iulie 2009
Cum ma caut
Delilah, o sa iti "imprumut" putin titlul, pentru ca mi s-a parut cel mai potrivit sa descrie starea in care sunt acum.
Dupa o perioada destul de lunga in care am trait cu nostalgia lasata de Vali, o nostalgie care a adus mai mult ravagii decat amintiri frumoase... incep sa cred ca mi-am revenit. Oamenii vin si pleaca, cu unii ramai prieten, iar altii iti schimba felul de a fi in asa fel incat iti imaginezi ca niciodata nu mai poti fi tu.
S-a intamplat ceva foarte recent, atat de recent incat stau si ma intreb daca e vorba doar de placerea de a cadea in vrajeala sau daca e ceva care trebuia sa se intample si a aparut ca-n bancurile alea, cand nimeni nu se mai astepta. Oscilez in a crede ca e un banc sau in a crede ca poate fi ceva pe bune...si, ca s-o scurtez, am intalnit pe cineva.
Sper ca a venit ziua aia cand pot sa fiu indiferenta cand ii aud numele sau cand vad o reclama la ciocolata, sper ca pot sa il uit, sau sa ma detasez, fara sa fie nevoie sa sparg chestii sau sa innebunesc.
Si sper ca starea de pseudo-indragosteala in care tocmai am cazut sa fie cel mai bun mod de a ma regasi.
Dupa o perioada destul de lunga in care am trait cu nostalgia lasata de Vali, o nostalgie care a adus mai mult ravagii decat amintiri frumoase... incep sa cred ca mi-am revenit. Oamenii vin si pleaca, cu unii ramai prieten, iar altii iti schimba felul de a fi in asa fel incat iti imaginezi ca niciodata nu mai poti fi tu.
S-a intamplat ceva foarte recent, atat de recent incat stau si ma intreb daca e vorba doar de placerea de a cadea in vrajeala sau daca e ceva care trebuia sa se intample si a aparut ca-n bancurile alea, cand nimeni nu se mai astepta. Oscilez in a crede ca e un banc sau in a crede ca poate fi ceva pe bune...si, ca s-o scurtez, am intalnit pe cineva.
Sper ca a venit ziua aia cand pot sa fiu indiferenta cand ii aud numele sau cand vad o reclama la ciocolata, sper ca pot sa il uit, sau sa ma detasez, fara sa fie nevoie sa sparg chestii sau sa innebunesc.
Si sper ca starea de pseudo-indragosteala in care tocmai am cazut sa fie cel mai bun mod de a ma regasi.
luni, 20 iulie 2009
Je t'aimerai jusqu'au ma morte....
Azi am renuntat sa mai folosesc google translate cand scriu in franceza, doar ca sa gasesc cele mai potrivite fraze si sa imi puna accentele. De azi, desi gandesc in franceza, o sa le scriu in romana, pana in momentul in care cuvintele se vor scrie asa cum le gandesc.
Am vazut in seara asta un film impresionant, un film bun, un film excelent, un film pe care mi-ar fi greu sa il vad a doua oara, din cauza emotiilor puternice pe care le poate crea. Este vorba despre "Amantul", al doilea film frantuzesc dupa "Il y a longtemps que je t'aime", despre care pot spune ca e cu adevarat impresionant, mult peste porcariile care-s prin cinema in ultimul timp.
Este vorba, evident, de o iubire traita la maxim, o iubire intre 2 oameni apartinand unor clase sociale si etnice complet diferite, si care in ciuda sentimentelor care si-au pastrat intensitatea zeci de ani, nu au ramas impreuna. Multi vor spune: "Raluca asta n-are ce face decat sa se uite la filme (in franceza, fara subtitrare) siropoase, sa planga la ele si sa mai scrie si pe blog despre asta". Sincer, putin imi pasa, putin ma intereseaza daca povestile astea exista la asemenea cote sau sunt doar pura fictiune. Prefer un film care sa iti taie respiratia decat o comedie gen familia Bundy, din care in afara de poante proaste, nu ai nimic de invatat, si este strict parerea mea.
Un film care mi-a dat de gandit, si poate acum, dupa ce l-am vazut din intamplare si l-am ales din atatea doar ca avea un titlu care m-a atras, l-am inteles pe Vali. Am inteles ca desi ne-am iubit frenetic, pentru ca il simt acum la fel de aproape ca si atunci, si sunt sigura ca nici lui nu i-a fost usor...nu am ramas impreuna.
Te iubesc, dragul meu, in continuare. Esti la fel de viu in mintea mea ca si atunci cand ti-am spus prima oara "buna", cand venisem la Ionela la birou...si cu atat mai mult te simt ca in noaptea in care ti-am spus prima oara ca te iubesc.
Ar trebui sa vezi si tu "Amantul", ai intelege de ce mi-a creat starea asta, si, la fel ca in film, dragul meu, si mie imi place sa scriu. Despre noi povestea ar avea putine file, dar as face-o sa fie asa cum ar fi trebuit, asa cum mi-as fi dorit si sunt convinsa ca ai fi vrut si tu. Evident, deznodamantul ar fi acelasi ca si acum. Te iubesc. Oare unde esti acum si ce faci? Eu mai exist pentru tine?
Am vazut in seara asta un film impresionant, un film bun, un film excelent, un film pe care mi-ar fi greu sa il vad a doua oara, din cauza emotiilor puternice pe care le poate crea. Este vorba despre "Amantul", al doilea film frantuzesc dupa "Il y a longtemps que je t'aime", despre care pot spune ca e cu adevarat impresionant, mult peste porcariile care-s prin cinema in ultimul timp.
Este vorba, evident, de o iubire traita la maxim, o iubire intre 2 oameni apartinand unor clase sociale si etnice complet diferite, si care in ciuda sentimentelor care si-au pastrat intensitatea zeci de ani, nu au ramas impreuna. Multi vor spune: "Raluca asta n-are ce face decat sa se uite la filme (in franceza, fara subtitrare) siropoase, sa planga la ele si sa mai scrie si pe blog despre asta". Sincer, putin imi pasa, putin ma intereseaza daca povestile astea exista la asemenea cote sau sunt doar pura fictiune. Prefer un film care sa iti taie respiratia decat o comedie gen familia Bundy, din care in afara de poante proaste, nu ai nimic de invatat, si este strict parerea mea.
Un film care mi-a dat de gandit, si poate acum, dupa ce l-am vazut din intamplare si l-am ales din atatea doar ca avea un titlu care m-a atras, l-am inteles pe Vali. Am inteles ca desi ne-am iubit frenetic, pentru ca il simt acum la fel de aproape ca si atunci, si sunt sigura ca nici lui nu i-a fost usor...nu am ramas impreuna.
Te iubesc, dragul meu, in continuare. Esti la fel de viu in mintea mea ca si atunci cand ti-am spus prima oara "buna", cand venisem la Ionela la birou...si cu atat mai mult te simt ca in noaptea in care ti-am spus prima oara ca te iubesc.
Ar trebui sa vezi si tu "Amantul", ai intelege de ce mi-a creat starea asta, si, la fel ca in film, dragul meu, si mie imi place sa scriu. Despre noi povestea ar avea putine file, dar as face-o sa fie asa cum ar fi trebuit, asa cum mi-as fi dorit si sunt convinsa ca ai fi vrut si tu. Evident, deznodamantul ar fi acelasi ca si acum. Te iubesc. Oare unde esti acum si ce faci? Eu mai exist pentru tine?
duminică, 19 iulie 2009
L'autre :) Realité ou fiction?
Mon amour,
J'ai été tellement heureuse de parler au telephone avec toi aujourd'hui. J'ai senti beaucoup de chaleur dans ton voix.
Depuis j'ai quitté Paris en 2005, j'ai rêvé tous les jours d'y revenir en arrière. Ce rêve semblait impossible au début, et maintenant, mon amour, il sera vrai. J'ai terminé l'université avec beaucoup d'espoir qu'un jour je vais vivre à Paris pour toujours. Cet automne, je vais aller à une deuxième université ici pour etudier le droit et je vais également apprendre le français parfaitement. Mon ambition est de venir étudier à Paris et y commencer une nouvelle vie. Il sera difficile et je dois rester ici pour les etudes, en Roumanie, encore 4 ans.
Ma situation financière est bonne alors et il sera plus facile pour moi de venir à Paris plus souvent, pour te voir et passer des belles soirees ensemble. Et après avoir fini l'école ici, je vais faire tout le possible de rester a Paris pour toujours. Je suis un peu nerveuse parce que demain je vais avoir un examen de français afin de voir ce qui est de mon niveau et de commencer le cours. Peu importe combien de temps il faudra, je le ferai ce qu'il faut pour apprendre.
Aujourd'hui, mon amour, nous avons 72 jours qui nous séparent, et je vais les compter, jusqu'à ce que je verrai ton visage. Je pense tous les jours comment te surprendre lors de notre première nuit, et je n'ai pas trouvé la solution parfaite pour le moment. Cependant, je te promets qu'il sera un moment très spécial pour nous deux et que tu ne l'oublierai jamais. Mon Dieu, je te désire tres fort, et ta voix et les images de toi me hantent où je vais. Je t'embrasse, mon bébé, et je te dis à bientôt.
Si tu me demandes ce que je vais faire la semaine prochaine, la réponse est simple: je penserai à toi tous les jours et nuits.
J'ai été tellement heureuse de parler au telephone avec toi aujourd'hui. J'ai senti beaucoup de chaleur dans ton voix.
Depuis j'ai quitté Paris en 2005, j'ai rêvé tous les jours d'y revenir en arrière. Ce rêve semblait impossible au début, et maintenant, mon amour, il sera vrai. J'ai terminé l'université avec beaucoup d'espoir qu'un jour je vais vivre à Paris pour toujours. Cet automne, je vais aller à une deuxième université ici pour etudier le droit et je vais également apprendre le français parfaitement. Mon ambition est de venir étudier à Paris et y commencer une nouvelle vie. Il sera difficile et je dois rester ici pour les etudes, en Roumanie, encore 4 ans.
Ma situation financière est bonne alors et il sera plus facile pour moi de venir à Paris plus souvent, pour te voir et passer des belles soirees ensemble. Et après avoir fini l'école ici, je vais faire tout le possible de rester a Paris pour toujours. Je suis un peu nerveuse parce que demain je vais avoir un examen de français afin de voir ce qui est de mon niveau et de commencer le cours. Peu importe combien de temps il faudra, je le ferai ce qu'il faut pour apprendre.
Aujourd'hui, mon amour, nous avons 72 jours qui nous séparent, et je vais les compter, jusqu'à ce que je verrai ton visage. Je pense tous les jours comment te surprendre lors de notre première nuit, et je n'ai pas trouvé la solution parfaite pour le moment. Cependant, je te promets qu'il sera un moment très spécial pour nous deux et que tu ne l'oublierai jamais. Mon Dieu, je te désire tres fort, et ta voix et les images de toi me hantent où je vais. Je t'embrasse, mon bébé, et je te dis à bientôt.
Si tu me demandes ce que je vais faire la semaine prochaine, la réponse est simple: je penserai à toi tous les jours et nuits.
sâmbătă, 18 iulie 2009
Dupa 4 ani... va fi exact ca in versuri...
73 de zile... si nu ma intereseaza daca o sa fi imbracat sau nu in albastru, ca in melodie, dar stiu sigur ca va fi un sejur de neuitat. Atat pentru mine, cat si pentru tine. Timpul si-a pierdut rabdarea...
73 jours... et ne m'interesse pas si tu serais habille en bleu, ou non, meme come dans la chanson, mais je sais qu'il sera un sejour inoubliable. Meme pour moi, et meme pour toi.Le temps a perdu sa patiente!!!
73 jours... et ne m'interesse pas si tu serais habille en bleu, ou non, meme come dans la chanson, mais je sais qu'il sera un sejour inoubliable. Meme pour moi, et meme pour toi.Le temps a perdu sa patiente!!!
Ziua 1 - planul
Dragii mei, incercand sa ma bucur de cele 73 de zile ramase pentru a rascoli pe toate partile Parisul in asa fel incat sa stabilim ce o sa facem in cele 9 zile care bat la usa, am avut o discutie foarte serioasa cu Ana M, urmand sa o aducem la cunostinta si copiloatelor, cand o sa facem o sedinta scurta de informare saptamana viitoare. Asteptam sa se intoarca Didi din Bulgaria, pentru a stabili data si ora exacta. Si locatia.
Cum hotelul nostru e undeva in zona Nation, in prima zi, dupa ce ajungem, ne cazam si ne pregatim din toate punctele de vedere pentru incursiunea in Orasul Luminilor, am stabilit urmatoarele: o sa mergem pe jos pana la Place Bastille (care e in apropiere), ocazie cu care o sa vedem si imprejurimile, dupa care ne urcam in metrou si directia Notre Dame. A fost primul lucru, dupa cum va spuneam, la care m-am gandit in urma cu multi ani cand nu stiam mai nimic despre orasul care avea sa ma fascineze. De acolo, hop hop in metrou si lasam seara pentru Champs de Mars, Scoala Militara si orasul vazut de la ultimul etaj din Turnul Eiffel.
Evident ca vom sarbatori in mare fel prima noastra seara, impreuna cu prietenii nostri francezi, undeva langa Sena si Notre Dame, la una din terasele de pe la Saint Michel.
Pun planurile pe blog, sa nu am necugetarea sa ma abat de la ele. Ca si cu legile, care devin valabile de la publicarea in Monitorul Oficial, rog copiloatele sa ia la cunostinta asupra deciziei.
Cum hotelul nostru e undeva in zona Nation, in prima zi, dupa ce ajungem, ne cazam si ne pregatim din toate punctele de vedere pentru incursiunea in Orasul Luminilor, am stabilit urmatoarele: o sa mergem pe jos pana la Place Bastille (care e in apropiere), ocazie cu care o sa vedem si imprejurimile, dupa care ne urcam in metrou si directia Notre Dame. A fost primul lucru, dupa cum va spuneam, la care m-am gandit in urma cu multi ani cand nu stiam mai nimic despre orasul care avea sa ma fascineze. De acolo, hop hop in metrou si lasam seara pentru Champs de Mars, Scoala Militara si orasul vazut de la ultimul etaj din Turnul Eiffel.
Evident ca vom sarbatori in mare fel prima noastra seara, impreuna cu prietenii nostri francezi, undeva langa Sena si Notre Dame, la una din terasele de pe la Saint Michel.
Pun planurile pe blog, sa nu am necugetarea sa ma abat de la ele. Ca si cu legile, care devin valabile de la publicarea in Monitorul Oficial, rog copiloatele sa ia la cunostinta asupra deciziei.
Oare cat o sa mai traim in Romania?
Saptamana trecuta circula pe mail urmatoarea stire (despre care nu stiu cat e sau nu de veridica), dar merita citita si de bagat la cap:
Un bărbat din satul Piatra, judeţul Olt, a murit, joi după-amiază, la scurt timp după ce a fost sunat pe telefonul mobil şi a fost anunţat că a câştigat un premiu de 2.000 de euro, soţia victimei afirmând că va depune plângere la Poliţie pentru a afla cine a făcut gluma care i-aucis soţul. Milică Miu (65 ani), din satul Piatra, care aparţine de localitatea Piatra-Olt, a fost sunat de o persoană care l-a anunţat că este câştigătorul unui premiu în valoare de 2.000 de euro. "Eram cu el în curte când am auzit la un moment dat că m-a strigat şi mi-a spus căvorbeşte cu cineva la telefon şi că a câştigat 2.000 de euro. Mi-a zis să-i aduc buletinul ca să dea CNP-ul şi mi-a mai cerut un pix şi o foaie ca să noteze contul de unde ar fi urmat să ridicăm banii",povesteşte Ioana Miu, soţia bărbatului. Din cauză că nu vedea foarte bine, bărbatul i-a cerut soţiei să aducă un vecin care să noteze pe o foaie numărul de cont ce îi era dictat prin telefon. "Am venit cu băiatul vecinilor. Când am ajuns în curte, soţul nota ultimele trei cifre ale contului. La un moment dat, l-am văzut cum alunecă de pe scaun şi cade", a mai spus Ioana Miu.
Iar cel care a facut gluma, se amuza copios pe seama batranei cand aceasta a sunat inapoi si a spus ca sotul ei a murit.
Este penibila atat situatia batranului ca a putut sa creada asa ceva (de fapt majoritatea romanilor cred ca orice zboara se mananca) cat si a celui care isi bate joc pur si simplu de fraieri, altfel nu pot sa-i numesc.
Acum cred ca autoritatile vor face ceva in acest sens, ma refer si la cei care fraudeaza zi de zi persoanele...Dar sa se ajunga la "crima" din cauza acestor SCURSURI ale societatii , mi se pare ca se intrece orice masura!
Este penibila atat situatia batranului ca a putut sa creada asa ceva (de fapt majoritatea romanilor cred ca orice zboara se mananca) cat si a celui care isi bate joc pur si simplu de fraieri, altfel nu pot sa-i numesc.
Acum cred ca autoritatile vor face ceva in acest sens, ma refer si la cei care fraudeaza zi de zi persoanele...Dar sa se ajunga la "crima" din cauza acestor SCURSURI ale societatii , mi se pare ca se intrece orice masura!
vineri, 17 iulie 2009
Si pentru ca sarbatorim....
.... cele 73 de zile ramase (tinand cont ca in momentul in care am luat biletele de avion pe care am dat 90 de euro dus-intors, mai aveam vreo 8 luni jumate)... ar face bine ochiului cateva imagini cu orasul pe care il iubesc... Asa ca enjoy...
Unul din podurile de peste Sena
Sacre Coeur
Tour Eiffel si un Bateau Mouche
La Defense
Arcul de triumf (al lor)
Luvru
Notre Dame de Paris
Unul din podurile de peste Sena
Sacre Coeur
Tour Eiffel si un Bateau Mouche
La Defense
Arcul de triumf (al lor)
Luvru
Notre Dame de ParisParis?... Paris!!! ... Raluca + 4 copiloate si AMR 73
17 iulie 2005... In urma cu fix 4 ani, eram acasa, la Brad, sau ca sa fiu mai exacta... la Criscior, si ma pregateam de zor pentru ultima mare competitie din liceu (despre asta promit sa scriu in una din postarile viitoare, un fel de amintiri din copilarie). Liceul a fost una din perioadele din viata mea in care vara, iarna, toamna... eu nu stiam ce-i aia vacanta, nu stiam ce-s alea nopti pierdute si iesiri la cafea (de care, in zilele noastre, sunt foarte dependenta), nu aveam prietene atat de apropiate (Didi, Ilinca, Saca si cele 2 Ane) si nici nu ma interesa, eram profund interesata de contabilitate & stuff. Ca sa nu mai spun ca sexul era un subiect tabu. Si uite cum trece viata pe langa noi, iar oamenii se schimba.
Revenind la 17 iulie 2005, o zi speciala, ca toate de altfel care au urmat pana la 1 octombrie al aceluiasi an... eram deja calificata pentru stagiul din Franta si probabil ca la ora asta ma bucuram de racoarea serilor din Ardeal. Nu eram asa entuziasmata ca plec la Paris, cu toate ca aveam certitudinea ca o sa se intample si asta dupa cateva luni, si imi imaginam orasul destul de ciudat pentru ca auzisem ca acolo nu sunt blocuri. Cum pe vremea aia nu eram asa "internauta", stiam de Turnul Eiffel si de catedrala Notre Dame, fara prea multe detalii, si chiar ma gandeam, in mintea mea de atunci, la cat de greu ar fi sa ma acomodez cu strazi fara blocuri gri.
Astazi, nu mai vreau sa vad blocuri, si mi-e dor de strazile alea largi si de cladirile dragute, de statuile poleite cu aur si de toata libertatea si deschiderea pe care ti le inspira necontenit Parisul.
In urma cu 4 ani habar n-aveam ce o sa fac in toamna, iar acum, dupa lungi deliberari cu mademoiselle Ana M (una din cele 2), am ajuns la o concluzie, si anume ZIUA 1. Cum noi doua suntem pilonul de baza al planificarii (adevarul e ca previziunea a fost pentru mine intotdeauna functia preferata a managementului), am stabilit urmatoarele:
Daca ajungem pe Beauvais la 9,45 si pe la Porte Maillot undeva maxim pe la 12,15 (am luat in calcul si posibilitatea de a prinde primul autocar), rezulta conform logicii matematice foarte exacte ca la hotel am ajunge undeva pe la un 1 P.M.
Cum gagicile vor avea termen 1h30 sa se aranjeze, manance & stuff, o sa plecam in marea incursiune la ora 3. In prima zi, din multitudinea de obiective, vrem sa vedem Notre Dame-ul, iar seara Turnul Eiffel (cu beculetze, luminitze si multe poze cu sclipici). Problema noastra existentiala ar fi ca vrem ca drumul dintre cele 2 obiective sa il facem (majoritar) pe jos, asa ca daca printre cititori e cineva care a mers recent si isi aminteste ce am putea vedea intre catedrala si turn, astept cu nerabdare comentarii.
Logic ar fi sa pot oferi si un premiu, si cum, momentan, bugetul alocat acestui blog este modic, promit ca la sfarsitul primei zile sa postez un filmulet din drumul nostru cu dedicatie celui care ne va ajuta sa gasim inspiratia.
Later edit: AMR 73 inseamna ca mai avem de numarat 73 de zile pana la Marea Dezmatare.
Revenind la 17 iulie 2005, o zi speciala, ca toate de altfel care au urmat pana la 1 octombrie al aceluiasi an... eram deja calificata pentru stagiul din Franta si probabil ca la ora asta ma bucuram de racoarea serilor din Ardeal. Nu eram asa entuziasmata ca plec la Paris, cu toate ca aveam certitudinea ca o sa se intample si asta dupa cateva luni, si imi imaginam orasul destul de ciudat pentru ca auzisem ca acolo nu sunt blocuri. Cum pe vremea aia nu eram asa "internauta", stiam de Turnul Eiffel si de catedrala Notre Dame, fara prea multe detalii, si chiar ma gandeam, in mintea mea de atunci, la cat de greu ar fi sa ma acomodez cu strazi fara blocuri gri.
Astazi, nu mai vreau sa vad blocuri, si mi-e dor de strazile alea largi si de cladirile dragute, de statuile poleite cu aur si de toata libertatea si deschiderea pe care ti le inspira necontenit Parisul.
In urma cu 4 ani habar n-aveam ce o sa fac in toamna, iar acum, dupa lungi deliberari cu mademoiselle Ana M (una din cele 2), am ajuns la o concluzie, si anume ZIUA 1. Cum noi doua suntem pilonul de baza al planificarii (adevarul e ca previziunea a fost pentru mine intotdeauna functia preferata a managementului), am stabilit urmatoarele:
Daca ajungem pe Beauvais la 9,45 si pe la Porte Maillot undeva maxim pe la 12,15 (am luat in calcul si posibilitatea de a prinde primul autocar), rezulta conform logicii matematice foarte exacte ca la hotel am ajunge undeva pe la un 1 P.M.
Cum gagicile vor avea termen 1h30 sa se aranjeze, manance & stuff, o sa plecam in marea incursiune la ora 3. In prima zi, din multitudinea de obiective, vrem sa vedem Notre Dame-ul, iar seara Turnul Eiffel (cu beculetze, luminitze si multe poze cu sclipici). Problema noastra existentiala ar fi ca vrem ca drumul dintre cele 2 obiective sa il facem (majoritar) pe jos, asa ca daca printre cititori e cineva care a mers recent si isi aminteste ce am putea vedea intre catedrala si turn, astept cu nerabdare comentarii.
Logic ar fi sa pot oferi si un premiu, si cum, momentan, bugetul alocat acestui blog este modic, promit ca la sfarsitul primei zile sa postez un filmulet din drumul nostru cu dedicatie celui care ne va ajuta sa gasim inspiratia.
Later edit: AMR 73 inseamna ca mai avem de numarat 73 de zile pana la Marea Dezmatare.
Fierbinte
Cu fiecare zi ce trece, ochii tai sunt tot mai departe, cu toate ca iti simt pasii venind in fiecare zi. Iti simt respiratia fierbinte, ca si cum s-ar fi intamplat ieri, si cu cat incerc sa ma detasez de toate evenimentele, cu atat mai mult ma gandesc. Oare ce faci acum? Se intampla sa iti amintesti si tu? Intri macar din cand in cand pe blog sa vezi despre ce mai scriu?... Nu am avut ocazia in noaptea aceea sa te strang in brate intr-un moment de tacere si sa iti ascult gandurile, sa plang de fericire si sa raman nemiscata in bratele tale, dorindu-mi asta pentru totdeauna. S-a intamplat atat de repede incat nu am avut timp sa ma reculeg.
Seara ajung acasa, e liniste, se intampla sa imi mai pun o melodie sau sa fumez o tigara si imi amintesc cum setea trupurilor noastre era greu de stins si cum aerul se incalzea cu muuulte grade cand eram impreuna. Povestea noastra e ceva ce nu am putut sa sterg niciodata, chiar daca a inceput si a continuat cu stangul, iar de fiecare data cand ai plecat fara sa privesti inapoi m-am rugat sa te intorci. Fac asta si acum, si desi sunt un om care nu iarta cand increderea ii este inselata (si stau marturie cateva cazuri chiar recente), m-as intoarce oricand la tine, te-as certa dulce, iar apoi te-as implora sa fii la fel ca in clipele cand in afara de noi nu mai exista nimic. Poate nu am avut de cele 3 ori credinta suficienta in asa fel incat sa fac ca fiecare impacare sa dureze, sau poate nu a fost si nu va fi sa fie, dar nu pot sa uit.
Stii, Diana (pe care nu ai avut ocazia sa o intalnesti, desi ti-am spus atatea despre ea) e acum la mare. Evident, n-a scapat de mine nici la bulgari, parca suntem nebune amandoua sau om fi fost siameze in alta viata, si mereu imi spune ce frumos e. Ar fi fost rau, dragul meu, sa fiu eu in locul ei acum...iar tu sa fii cu mine? Sa te trezesc in fiecare dimineata cu un sarut cu gust de piersica sau de capsune, nu de ciocolata, iar seara sa privim amandoi marea? Sa iti spun ca te iubesc si sa imi mangai parul, sa imi spui ca va fi mereu asa, chiar daca concediul s-ar termina la un moment dat si dupa aia nu te-as mai vedea niciodata?
Scriu toate astea aici, in speranta ca vei ajunge si tu sa le citesti la un moment dat, si ca vei sti ca scriu despre tine. Te vei recunoaste chiar din primul rand, dragul meu. Nu sunt suparata pentru nimic din ce a fost, si nu regret nimic din ce s-a intamplat, pentru ca te-am iubit si atunci asa cum te iubesc acum. Si stiu ca ochii tai nu minteau. Te iubesc. Si chiar daca, poate, nu te vei intoarce repede, sau nu vom mai auzi niciodata nimic unul despre celalalt, ma rog ca drumurile noastre sa se intalneasca candva. Si nu voi sterge nimic din ce am scris despre tine, indiferent ce se va intampla, pentru ca, pana acum, nu am avut sentimente atat de puternice fata de nimeni, si nu am fost capabila sa iert si sa uit atatea lucruri.
Si chiar daca nu am ascultat impreuna melodia de mai jos, sper candva sa vezi postarea asta, si sa o citesti in timp aculti "Take my breath away"...
Seara ajung acasa, e liniste, se intampla sa imi mai pun o melodie sau sa fumez o tigara si imi amintesc cum setea trupurilor noastre era greu de stins si cum aerul se incalzea cu muuulte grade cand eram impreuna. Povestea noastra e ceva ce nu am putut sa sterg niciodata, chiar daca a inceput si a continuat cu stangul, iar de fiecare data cand ai plecat fara sa privesti inapoi m-am rugat sa te intorci. Fac asta si acum, si desi sunt un om care nu iarta cand increderea ii este inselata (si stau marturie cateva cazuri chiar recente), m-as intoarce oricand la tine, te-as certa dulce, iar apoi te-as implora sa fii la fel ca in clipele cand in afara de noi nu mai exista nimic. Poate nu am avut de cele 3 ori credinta suficienta in asa fel incat sa fac ca fiecare impacare sa dureze, sau poate nu a fost si nu va fi sa fie, dar nu pot sa uit.
Stii, Diana (pe care nu ai avut ocazia sa o intalnesti, desi ti-am spus atatea despre ea) e acum la mare. Evident, n-a scapat de mine nici la bulgari, parca suntem nebune amandoua sau om fi fost siameze in alta viata, si mereu imi spune ce frumos e. Ar fi fost rau, dragul meu, sa fiu eu in locul ei acum...iar tu sa fii cu mine? Sa te trezesc in fiecare dimineata cu un sarut cu gust de piersica sau de capsune, nu de ciocolata, iar seara sa privim amandoi marea? Sa iti spun ca te iubesc si sa imi mangai parul, sa imi spui ca va fi mereu asa, chiar daca concediul s-ar termina la un moment dat si dupa aia nu te-as mai vedea niciodata?
Scriu toate astea aici, in speranta ca vei ajunge si tu sa le citesti la un moment dat, si ca vei sti ca scriu despre tine. Te vei recunoaste chiar din primul rand, dragul meu. Nu sunt suparata pentru nimic din ce a fost, si nu regret nimic din ce s-a intamplat, pentru ca te-am iubit si atunci asa cum te iubesc acum. Si stiu ca ochii tai nu minteau. Te iubesc. Si chiar daca, poate, nu te vei intoarce repede, sau nu vom mai auzi niciodata nimic unul despre celalalt, ma rog ca drumurile noastre sa se intalneasca candva. Si nu voi sterge nimic din ce am scris despre tine, indiferent ce se va intampla, pentru ca, pana acum, nu am avut sentimente atat de puternice fata de nimeni, si nu am fost capabila sa iert si sa uit atatea lucruri.
Si chiar daca nu am ascultat impreuna melodia de mai jos, sper candva sa vezi postarea asta, si sa o citesti in timp aculti "Take my breath away"...
joi, 16 iulie 2009
Tu vei sti...
Inca pastrez in suflet numele tau sfant. La fel ca in melodie.
Inca inchid ochii si imi amintesc, imi amintesc cum in urma cu o luna eram cel mai fericit om de pe pamant, pentru ca erai cu mine, si totul parea sa mearga inspre mai bine. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce faci acum, daca iti amintesti si tu, daca esti nesigur sau nu... Am fost cu adevarat cea mai speciala femeie pe care ai intalnit-o? Sau ai spus asta doar sa incerci sa nu ma doara din nou despartirea noastra?
In ultima vreme ma tot intalnesc cu Ionela pe la fumoar, nu mai suntem asa apropiate ca pe vremuri, dar imi aminteste de tine. Aveai biroul in fata ei, si mereu radeai ca ies cu fetele la cafea. A trecut aproape un an de cand am facut practica aia, de cand te luai de bling blingul meu cu ursulet, un an de cand ne-am cunoscut, si parca ieri va aratam pozele din Bulgaria cand scriam "Dor**el" pe nisip (Doamne, ce mizerie :)) Bine macar ca eram la bulgari). A trecut aproape un an de cand te intrebam daca prietena ta te face sa razi la fel de maxim ca mine, fara sa stiu daca ai prietena, si sa ma rusinez a doua zi de cat de aiurea a fost intrebarea aia.
In septembrie se face anul de cand mi-am dat seama ca dintr-o persoana care imi era indiferenta, am inceput sa ma indragostesc, si pentru care am plans cand a plecat cum nu am facut-o pentru nimeni.
E greu sa te uit. Te caut in toti barbatii pe care ii intalnesc, si poate nu meriti, sau poate ca da... Si poate nu te vei mai intoarce niciodata, sau poate o vei face cand nu o sa mai sper deloc. Si poate o sa te cert sau o sa ma prefac ca nu ai existat niciodata, dar la fel de bine as putea sa te iert si sa accept ca exista ore fixe la care te intorci la mine, dupa care dispari saptamani si chiar luni.
Tu vei sti...
Te iubesc.
Inca inchid ochii si imi amintesc, imi amintesc cum in urma cu o luna eram cel mai fericit om de pe pamant, pentru ca erai cu mine, si totul parea sa mearga inspre mai bine. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce faci acum, daca iti amintesti si tu, daca esti nesigur sau nu... Am fost cu adevarat cea mai speciala femeie pe care ai intalnit-o? Sau ai spus asta doar sa incerci sa nu ma doara din nou despartirea noastra?
In ultima vreme ma tot intalnesc cu Ionela pe la fumoar, nu mai suntem asa apropiate ca pe vremuri, dar imi aminteste de tine. Aveai biroul in fata ei, si mereu radeai ca ies cu fetele la cafea. A trecut aproape un an de cand am facut practica aia, de cand te luai de bling blingul meu cu ursulet, un an de cand ne-am cunoscut, si parca ieri va aratam pozele din Bulgaria cand scriam "Dor**el" pe nisip (Doamne, ce mizerie :)) Bine macar ca eram la bulgari). A trecut aproape un an de cand te intrebam daca prietena ta te face sa razi la fel de maxim ca mine, fara sa stiu daca ai prietena, si sa ma rusinez a doua zi de cat de aiurea a fost intrebarea aia.
In septembrie se face anul de cand mi-am dat seama ca dintr-o persoana care imi era indiferenta, am inceput sa ma indragostesc, si pentru care am plans cand a plecat cum nu am facut-o pentru nimeni.
E greu sa te uit. Te caut in toti barbatii pe care ii intalnesc, si poate nu meriti, sau poate ca da... Si poate nu te vei mai intoarce niciodata, sau poate o vei face cand nu o sa mai sper deloc. Si poate o sa te cert sau o sa ma prefac ca nu ai existat niciodata, dar la fel de bine as putea sa te iert si sa accept ca exista ore fixe la care te intorci la mine, dupa care dispari saptamani si chiar luni.
Tu vei sti...
Te iubesc.
miercuri, 15 iulie 2009
Cred ca ma apuca la ore fixe....
... ceva gen 23,29... se aprinde beculetzul si iar miroase a trandafiri si a granule de portocala...
Asa ca trecand de la o stare la alta ca Olguta din "La Medeleni", mi-e dor de Vali...
Asa ca trecand de la o stare la alta ca Olguta din "La Medeleni", mi-e dor de Vali...
Planuri & ambitii
Zilele astea am primit si pe blog si pe mess si in toate formele posibile de comunicare intrebari legate de nota de la licenta, si de masterul pe care n-o sa il fac la facultatea de la Piata Romana.
Cred ca va fi ultimul post legat de treaba asta, ocazie cu care oficial va spun ca data de 13 iulie a pus punct, fara cale de intoarcere, "relatiei" cu ASE-ul. A fost, in cele din urma, o experienta de viata, si dincolo de cei 3 ani aproape pierduti, am vazut si intalnit si lucruri frumoase. Si nominalizez aici pe Corina, Luiza, Anca si Aura - cu care voi ramane prietena pe viata; pe Cosmin Dobrin si Seby (2 profi care chiar si-au dat interesul si la care mi-a placut mult felul in care au stiut sa trateze un student) si cateva materii la care am invatat cu drag (nu au fost prea multe, dar cu siguranta nu o sa uit niciodata contabilitatea, notiunile de drept si strategie).
In drum spre serviciu, am stat si m-am gandit azi ca parca as avea un regret sa nu dau la master aici, ca din 2002 am mers pe profil economic, si sa o rup acum, dupa 7 ani in care doar asta am facut...e greu. Mi-am amintit apoi de tot ce nu mi-a placut si tot ce m-a deranjat (si vorbesc aici de facultate, pentru ca despre liceu pot vorbi doar cu un respect deosebit, si a fost o alegere care desi facuta atunci in ultim moment, a fost o treaba foarte desteapta si as mai da la Kretzu de n ori si il recomand tuturor, chiar daca de atunci s-au schimbat multe).
Sa dau la master, sa fiu de departe in primii 5, si sa fiu bagata la spate doar pentru ca stiu deja ce se se preda si ca imi permit un loc de munca? Sa deranjez prin faptul ca stiu prea multe, ca am avut niste recunoasteri la nivel national pe care nu le poate sterge nimeni? Sunt zeci de profesori din Kretzu si numerosi colegi pentru care am fost un lider...ar fi pacat sa ii dezamagesc, devenind un student mediocru si ratandu-ma.
Asa ca incepand cu 2009 am planuri mari. Pilonul lor sta intr-un curaj si o ambitie care ma caracterizeaza, asa ca am inceput deja demersurile. Asa ca.....
Luni merg sa dau examen la Institutul Francez si in 4 ani de zile (timp in care voi face si facultatea de drept la Universitate, si imi pun mari sperante ca va fi o experienta inedita, si, implicit, placuta) vreau si stiu ca pot sa stapanesc toate notiunile la nivel de excelenta. E un pas pe care desi il fac tarziu, il fac sigur, si impreuna cu noua mea facultate vor cladi plecarea mea definitiva din tara, la un master in Paris.
Nimic nu e imposibil daca iti doresti cu adevarat, si asa cum acum 4 ani plecam plangand de la Paris (unde mersesem cu bursa de la liceu) jurand ca ma voi intoarce dupa 4 ani (ceea ce se va intampla intr-un viitor teribil de apropiat, de altfel), asa astazi promit ca peste alti 4 ani, ma voi intoarce acolo pentru totdeauna.
Primul pas a fost facut, ma vad deja in locul in care imi doresc sa fiu inca din copilarie. Nu mi-am creat o imagine exacta asupra a ce urmeaza sa fac acolo, dar am timp 4 ani sa rascolesc in minte toate variantele si sa aleg ce mi se potriveste. Cu ocazia asta, sper sa nu ma mai intrebe nimeni de ce nu mai vreau la ASE, de ce cred ca 9 e o nota prea mica si de ce sunt nemultumita. Sunt convinsa ca, in egala masura, am colegi sau amici, sau cititori ai blogului, care sunt satisfacuti si fericiti de ce au intalnit in ASE, le accept si inteleg punctul de vedere. Eu am avut alte pretentii, iar acum vreau sa am ambitii, si vreau ca ce pare acum imposibil, sa devine o realitate teribil de inevitabila.
La prima ora de romana din liceu, cu domnul profesor Adrian Jiga, al carui nume il rostesc cu o admiratie si un respect profund, iar cei care stiu despre cine e vorba cu siguranta ma vor aproba, ne-a pus sa scriem pe prima pagina din caiet "de ce?", iar apoi sa continuam si sa ne raspundem singuri ... "iunie 2006 -bacul".
La intrebarea voastra "de ce?", va raspund simplu... "iulie 2013 - Paris"...
Cred ca va fi ultimul post legat de treaba asta, ocazie cu care oficial va spun ca data de 13 iulie a pus punct, fara cale de intoarcere, "relatiei" cu ASE-ul. A fost, in cele din urma, o experienta de viata, si dincolo de cei 3 ani aproape pierduti, am vazut si intalnit si lucruri frumoase. Si nominalizez aici pe Corina, Luiza, Anca si Aura - cu care voi ramane prietena pe viata; pe Cosmin Dobrin si Seby (2 profi care chiar si-au dat interesul si la care mi-a placut mult felul in care au stiut sa trateze un student) si cateva materii la care am invatat cu drag (nu au fost prea multe, dar cu siguranta nu o sa uit niciodata contabilitatea, notiunile de drept si strategie).
In drum spre serviciu, am stat si m-am gandit azi ca parca as avea un regret sa nu dau la master aici, ca din 2002 am mers pe profil economic, si sa o rup acum, dupa 7 ani in care doar asta am facut...e greu. Mi-am amintit apoi de tot ce nu mi-a placut si tot ce m-a deranjat (si vorbesc aici de facultate, pentru ca despre liceu pot vorbi doar cu un respect deosebit, si a fost o alegere care desi facuta atunci in ultim moment, a fost o treaba foarte desteapta si as mai da la Kretzu de n ori si il recomand tuturor, chiar daca de atunci s-au schimbat multe).
Sa dau la master, sa fiu de departe in primii 5, si sa fiu bagata la spate doar pentru ca stiu deja ce se se preda si ca imi permit un loc de munca? Sa deranjez prin faptul ca stiu prea multe, ca am avut niste recunoasteri la nivel national pe care nu le poate sterge nimeni? Sunt zeci de profesori din Kretzu si numerosi colegi pentru care am fost un lider...ar fi pacat sa ii dezamagesc, devenind un student mediocru si ratandu-ma.
Asa ca incepand cu 2009 am planuri mari. Pilonul lor sta intr-un curaj si o ambitie care ma caracterizeaza, asa ca am inceput deja demersurile. Asa ca.....
Luni merg sa dau examen la Institutul Francez si in 4 ani de zile (timp in care voi face si facultatea de drept la Universitate, si imi pun mari sperante ca va fi o experienta inedita, si, implicit, placuta) vreau si stiu ca pot sa stapanesc toate notiunile la nivel de excelenta. E un pas pe care desi il fac tarziu, il fac sigur, si impreuna cu noua mea facultate vor cladi plecarea mea definitiva din tara, la un master in Paris.
Nimic nu e imposibil daca iti doresti cu adevarat, si asa cum acum 4 ani plecam plangand de la Paris (unde mersesem cu bursa de la liceu) jurand ca ma voi intoarce dupa 4 ani (ceea ce se va intampla intr-un viitor teribil de apropiat, de altfel), asa astazi promit ca peste alti 4 ani, ma voi intoarce acolo pentru totdeauna.
Primul pas a fost facut, ma vad deja in locul in care imi doresc sa fiu inca din copilarie. Nu mi-am creat o imagine exacta asupra a ce urmeaza sa fac acolo, dar am timp 4 ani sa rascolesc in minte toate variantele si sa aleg ce mi se potriveste. Cu ocazia asta, sper sa nu ma mai intrebe nimeni de ce nu mai vreau la ASE, de ce cred ca 9 e o nota prea mica si de ce sunt nemultumita. Sunt convinsa ca, in egala masura, am colegi sau amici, sau cititori ai blogului, care sunt satisfacuti si fericiti de ce au intalnit in ASE, le accept si inteleg punctul de vedere. Eu am avut alte pretentii, iar acum vreau sa am ambitii, si vreau ca ce pare acum imposibil, sa devine o realitate teribil de inevitabila.
La prima ora de romana din liceu, cu domnul profesor Adrian Jiga, al carui nume il rostesc cu o admiratie si un respect profund, iar cei care stiu despre cine e vorba cu siguranta ma vor aproba, ne-a pus sa scriem pe prima pagina din caiet "de ce?", iar apoi sa continuam si sa ne raspundem singuri ... "iunie 2006 -bacul".
La intrebarea voastra "de ce?", va raspund simplu... "iulie 2013 - Paris"...
marți, 14 iulie 2009
luni, 13 iulie 2009
ADIO, minunata facultate, care ai fost !!!
Azi am terminat oficial facultatea, am sustinut licenta si numar zilele cat mai trebuie sa fac drumuri aiurea la Piata Romana sa imi iau ultimele documente din facultate. Da, am avut momente in care am urat-o, la fel cum am avut momente in care am regretat ca s-a terminat prea repede si nu m-am implicat prea mult. Pana azi, stiam ca dau la master tot la *** (numele ii e deja un subiect tabu), tot la Management, si ca daca tot am facut greseala de a ma rata cu facultatea asta, sa o fac in continuare si la master.
Lucrare de licenta facuta de mine, nu cumparata de pe net sau de la colegi. Prezentare perfecta, facuta schematic si aerisit, atractiv de mine, intrebari la care am raspuns fara nici macar sa trag aer in piept (logic, ca doar era vorba de o firma cu ale carei valori am crescut).... dar nu... de ce sa iau eu 10? Cand ma trage in jos mizerabila de medie 8,35 din facultate.... Asa ca mi-au trantit un 9 si la revedere.
In consecinta, m-am suparat.
Asa ca nu o sa ingras bugetul facultatii nici macar cu cei 200 lei cat costa inscrierea la master si o sa ma duc unde trebuia sa fi mers inca din 2006, respectiv la drept.
Ce am facut eu in facultatea asta? NIMIC !!! Am uitat si ce am invatat la liceu (si liceul ala a fost strong, il recomand tuturor cu aceeasi parere de bine pe care o aveam si atunci), am observat ca daca ma duceam la un examen cu mana in c** (scuzati stelutzele) luam 10, iar daca ma chinuiam si ma strofocam si ma dadeam de ceasul mortii, hai cu un 5, hai cu un 6... hai cu un 9 la licenta...
9?????????
Explicatia e simpla, dragii mei. Puteam sa am licenta cumparata, cum la fel de bine puteam sa o predau cu foile albe. Puteam sa fac orice, explicatia e simpla... Ce medie ai avut in facultate? Pai 8... Pai vezi, si tu vrei 10?
Nu ma oftic de note, ca spre deosebire de colegii mei cu 10, eu am un loc de munca in care am reusit sa promovez, si de care ma mandresc, si la care merg fericita in fiecare zi, si in care am cunoscut oameni care inseamna ceva... Dar e vorba de un nenorocit de principiu.
Asa ca, cu parere de rau, am renuntat definitiv la ideea de master in facultatea asta, si o sa ma duc frumusel la drept, si o sa continui pe ramura asta.
Nu sunt suparata pe facultatea de la Piata Romana, am doar asa, un gust amar.
Lucrare de licenta facuta de mine, nu cumparata de pe net sau de la colegi. Prezentare perfecta, facuta schematic si aerisit, atractiv de mine, intrebari la care am raspuns fara nici macar sa trag aer in piept (logic, ca doar era vorba de o firma cu ale carei valori am crescut).... dar nu... de ce sa iau eu 10? Cand ma trage in jos mizerabila de medie 8,35 din facultate.... Asa ca mi-au trantit un 9 si la revedere.
In consecinta, m-am suparat.
Asa ca nu o sa ingras bugetul facultatii nici macar cu cei 200 lei cat costa inscrierea la master si o sa ma duc unde trebuia sa fi mers inca din 2006, respectiv la drept.
Ce am facut eu in facultatea asta? NIMIC !!! Am uitat si ce am invatat la liceu (si liceul ala a fost strong, il recomand tuturor cu aceeasi parere de bine pe care o aveam si atunci), am observat ca daca ma duceam la un examen cu mana in c** (scuzati stelutzele) luam 10, iar daca ma chinuiam si ma strofocam si ma dadeam de ceasul mortii, hai cu un 5, hai cu un 6... hai cu un 9 la licenta...
9?????????
Explicatia e simpla, dragii mei. Puteam sa am licenta cumparata, cum la fel de bine puteam sa o predau cu foile albe. Puteam sa fac orice, explicatia e simpla... Ce medie ai avut in facultate? Pai 8... Pai vezi, si tu vrei 10?
Nu ma oftic de note, ca spre deosebire de colegii mei cu 10, eu am un loc de munca in care am reusit sa promovez, si de care ma mandresc, si la care merg fericita in fiecare zi, si in care am cunoscut oameni care inseamna ceva... Dar e vorba de un nenorocit de principiu.
Asa ca, cu parere de rau, am renuntat definitiv la ideea de master in facultatea asta, si o sa ma duc frumusel la drept, si o sa continui pe ramura asta.
Nu sunt suparata pe facultatea de la Piata Romana, am doar asa, un gust amar.
joi, 9 iulie 2009
Azi am trisat...
Azi am trisat...
In urma cu ceva vreme imi promisesem sa uit numele lui, iar azi am dat pe YouTube de o reclama la ciocolata...si cum nimic nu imi poate aminti mai bine de acele vremuri frumoase decat ciocolata si granulele de portocala, am trisat.
E ca in Ete Indien: Oare unde esti? Si oare ce faci? Eu mai exist pentru tine?
As vrea sa ajung la starea aia de nervozitate in care sa pot sa sparg chestii, sa murdaresc peretii, sa fac orice dar sa ma trezesc dimineata iar tu sa nu fi existat niciodata!!! De ce ma incapatanez sa nu te uit, cand stiu toate datele problemei si stiu ca niciodata n-o sa imi dea adunarea 1 + 1 = 2?
Oare unde esti? Si oare ce faci? Eu mai exist pentru tine?
In urma cu ceva vreme imi promisesem sa uit numele lui, iar azi am dat pe YouTube de o reclama la ciocolata...si cum nimic nu imi poate aminti mai bine de acele vremuri frumoase decat ciocolata si granulele de portocala, am trisat.
E ca in Ete Indien: Oare unde esti? Si oare ce faci? Eu mai exist pentru tine?
As vrea sa ajung la starea aia de nervozitate in care sa pot sa sparg chestii, sa murdaresc peretii, sa fac orice dar sa ma trezesc dimineata iar tu sa nu fi existat niciodata!!! De ce ma incapatanez sa nu te uit, cand stiu toate datele problemei si stiu ca niciodata n-o sa imi dea adunarea 1 + 1 = 2?
Oare unde esti? Si oare ce faci? Eu mai exist pentru tine?
Quizz-urile de pe facebook
Daca ar fi sa compar retelele de socializare, cel mai tare mi se pare Facebook-ul. Una la mana, spre deosebire de celelalte, este foarte complet, si asigura si confidentialitatea informatiilor fata de cei care nu sunt in lista de prieteni.
In alta ordine de idei, jocurile sunt bestiale! Chiar daca se rezuma toate la a da click pe niste butoane, fara sa faci nimic deosebit, sa concepi o strategie sau sa iti pui mintea prea mult la contributie, creeaza dependenta. Si sa nu mai vorbesc de quizz-urile amuzante, pe care le-ai face fara numar, cand te plictisesti.
Facand o pauza azi de la prezentarea lucrarii de licenta (la care am primit calificativul de Foarte Bine, si sper sa fac o figura artistica si la sustinere - care mai nou e pe 13), mi-am facut urmatorul test pe facebook: Cum ar trebui sa arate Mr Big, The Right One, Alesul si altele asemenea?
Surpriza a fost pe masura:
At first, it’s hard not to like you with your open hearted, friendly ways. You will often enter a room as a radiant presence that causes everyone to take notice, and are skilled at “working” a crowd for best effect. As a friend, you have a knack for mining a buried dream, polishing it to a shine again, and making anything seem possible. You both have flaming passions, and a sense that life is an adventure to be celebrated. Dating involves play and possibly travel, with these kinds of people will draw you to the outdoors and soon both of you are glowing with fresh fire in the cheeks. Falling in love will make you both feel even more alive. The athletic edge will stir you out of laziness, and into the game of pleasure.They are born between November 23rd - December 21st.
Asa ca domnii nascuti intre datele respective sunt asteptati sa ma convinga.
Glumesc, evident, doar ca e perfect adevarat (si o spun din experienta) ca atunci cand 2 sagetatori se intalnesc, sar scantei sub toate aspectele.
Testul il gasiti aici, si va astept sa imi spuneti ce rezultate v-au iesit.
In alta ordine de idei, jocurile sunt bestiale! Chiar daca se rezuma toate la a da click pe niste butoane, fara sa faci nimic deosebit, sa concepi o strategie sau sa iti pui mintea prea mult la contributie, creeaza dependenta. Si sa nu mai vorbesc de quizz-urile amuzante, pe care le-ai face fara numar, cand te plictisesti.
Facand o pauza azi de la prezentarea lucrarii de licenta (la care am primit calificativul de Foarte Bine, si sper sa fac o figura artistica si la sustinere - care mai nou e pe 13), mi-am facut urmatorul test pe facebook: Cum ar trebui sa arate Mr Big, The Right One, Alesul si altele asemenea?
Surpriza a fost pe masura:
At first, it’s hard not to like you with your open hearted, friendly ways. You will often enter a room as a radiant presence that causes everyone to take notice, and are skilled at “working” a crowd for best effect. As a friend, you have a knack for mining a buried dream, polishing it to a shine again, and making anything seem possible. You both have flaming passions, and a sense that life is an adventure to be celebrated. Dating involves play and possibly travel, with these kinds of people will draw you to the outdoors and soon both of you are glowing with fresh fire in the cheeks. Falling in love will make you both feel even more alive. The athletic edge will stir you out of laziness, and into the game of pleasure.They are born between November 23rd - December 21st.
Asa ca domnii nascuti intre datele respective sunt asteptati sa ma convinga.
Glumesc, evident, doar ca e perfect adevarat (si o spun din experienta) ca atunci cand 2 sagetatori se intalnesc, sar scantei sub toate aspectele.
Testul il gasiti aici, si va astept sa imi spuneti ce rezultate v-au iesit.
miercuri, 8 iulie 2009
Mare agitatie, mare...
Azi a fost ultima zi in care am mai scris la licenta, si am facut niste completari pe partea de concluzii. Ultimele!
Programul zilei de azi a fost unul aproape infernal, la modul ca m-am trezit la 7 A.M. tinand cont ca teoretic sunt in concediu, am dat fuga la facultate dupa vreo 2 ore, m-am intalnit cu gagicile, am mers la prof, din fericire rectificarile pe care le-am facut au fost minore, am ajuns intr-un final pe la Cori, sa schimb asezarea in pagina si sa reverific diacriticele, m-am intors la Romana sa imi copertez lucrarea si, in cele din urma am ajuns acasa.
Sunt obosita si fara chef de nimic, mi se pare ingrozitor sa stau in casa pe caldurile astea si sa-mi petrec timpul modificand modificarile si, mai nou, lucrand la prezentarea in power point. E o dupa amiaza perfecta de iesit la cafea, sau la un cocktail rece de fructe, e o dupa amiaza perfecta pana si sa dormi. Si, totusi, cum licenta e copertata, si cu numele meu scris frumos cu auriu pe ea,mai ramane prezentarea si pregatirea pentru sustinere.
Sa fie oare un semn bun ca sustinerea va fi pe 14 iulie, de ziua Frantei?
Nu-mi doresc decat sa se termine, sa fac o figura frumoasa si sa fiu pe deplin multumita ca am terminat facultatea cu acte in regula.
Trist e ca nu stiu ce vreau sa fac mai departe. Cand terminam a 12-a si traiam frumoasa iluzie ca totul e roz, vroiam sa fiu contabil. Cu toate astea, am dat la facultate la management, iar treaba asta m-a zapacit in asa hal incat nu stiu ce vreau sa ma fac cand sunt mare, dar cu siguranta nu contabil.
Astazi cred ca o sa trag un pui de somn, sa ma pregatesc pentru cea mai nasoala munca posibila: prezentarea in power point. Si cu toate ca asta ar trebui sa fie cea mai frumoasa parte, cu animatii, muzicute si imagini, ma si gandesc cu groaza la momentul in care trebuie sa ma apuc de ea.
E cald afara. Iar eu nu-s la cafea.
Programul zilei de azi a fost unul aproape infernal, la modul ca m-am trezit la 7 A.M. tinand cont ca teoretic sunt in concediu, am dat fuga la facultate dupa vreo 2 ore, m-am intalnit cu gagicile, am mers la prof, din fericire rectificarile pe care le-am facut au fost minore, am ajuns intr-un final pe la Cori, sa schimb asezarea in pagina si sa reverific diacriticele, m-am intors la Romana sa imi copertez lucrarea si, in cele din urma am ajuns acasa.
Sunt obosita si fara chef de nimic, mi se pare ingrozitor sa stau in casa pe caldurile astea si sa-mi petrec timpul modificand modificarile si, mai nou, lucrand la prezentarea in power point. E o dupa amiaza perfecta de iesit la cafea, sau la un cocktail rece de fructe, e o dupa amiaza perfecta pana si sa dormi. Si, totusi, cum licenta e copertata, si cu numele meu scris frumos cu auriu pe ea,mai ramane prezentarea si pregatirea pentru sustinere.
Sa fie oare un semn bun ca sustinerea va fi pe 14 iulie, de ziua Frantei?
Nu-mi doresc decat sa se termine, sa fac o figura frumoasa si sa fiu pe deplin multumita ca am terminat facultatea cu acte in regula.
Trist e ca nu stiu ce vreau sa fac mai departe. Cand terminam a 12-a si traiam frumoasa iluzie ca totul e roz, vroiam sa fiu contabil. Cu toate astea, am dat la facultate la management, iar treaba asta m-a zapacit in asa hal incat nu stiu ce vreau sa ma fac cand sunt mare, dar cu siguranta nu contabil.
Astazi cred ca o sa trag un pui de somn, sa ma pregatesc pentru cea mai nasoala munca posibila: prezentarea in power point. Si cu toate ca asta ar trebui sa fie cea mai frumoasa parte, cu animatii, muzicute si imagini, ma si gandesc cu groaza la momentul in care trebuie sa ma apuc de ea.
E cald afara. Iar eu nu-s la cafea.
marți, 7 iulie 2009
Ce ti-e si cu francezii astia...
Toti cei care ma cunosc stiu care este lucrul care ma face intotdeauna fericita, indiferent de starea in care sunt la momentul respectiv, iar asta se rezuma la a vorbi despre Franta, despre Paris si despre toate lucrurile minunate care se leaga de cele 2 aspecte. Vazand Parisul, am ramas adanc marcata de diferenta de civilizatie, mentalitate, demnitate si valoare fata de eternul Bucuresti, care nu isi merita sub nici o forma titulatura de "Micul Paris".
Mai mult decat atat, zilele astea, de cand citesc Sade, am vazut o alta fata. Noua ne spalau creierul in liceu cu "Ion", "Amintiri din copilarie" si "Ultima noapte de dragoste..." (care mi-au placut, de altfel, mult, si le-as reciti oricand cu placere), cand francezii vorbeau in urma cu 150 - 200 de ani inainte sa apara scrierile in cauza, despre libertinaj si sexualitate, privindu-le ca pe niste forme normale de manifestare a naturii umane.
Nu e de mirare ca suntem inapoiati, noi invatam in liceu despre iubiri platonice si autocunoastere prin iubire, lasand la o parte elemente materiale si palpabile, capabile sa dezvolte un orizont al realitatii de care aveam sa ne lovim mai tarziu. Experienta ne-a demonstrat tuturor ca de multe ori iubirea nu e de ajuns, ca nu e suficient sa ai sentimente pentru cineva atat timp cat celalalt cauta altceva. Noi invatam despre modele de personalitate, dar nu ne-a aratat nimeni cum arata un contra-model.
Iar francezii au facut asta intr-o maniera inegalabila... Si cu toate ca Sade a fost condamnat pentru scrierile sale libertine de compatriotii din vremea lui, asta era realitatea din vremea lui, realitate inteleasa de contemporani, atat cu partile bune, cat si cu numeroasele parti extrem de intunecate.
Ei si-au recunoscut greselile, si le-au ridicat la grad de arta.
Romanii pastreaza imaginea unei natiuni cu prejudecati si traditii, si cu toate astea, statistic vorbind, cate fete mai sunt virgine la 13 ani?
Mai mult decat atat, zilele astea, de cand citesc Sade, am vazut o alta fata. Noua ne spalau creierul in liceu cu "Ion", "Amintiri din copilarie" si "Ultima noapte de dragoste..." (care mi-au placut, de altfel, mult, si le-as reciti oricand cu placere), cand francezii vorbeau in urma cu 150 - 200 de ani inainte sa apara scrierile in cauza, despre libertinaj si sexualitate, privindu-le ca pe niste forme normale de manifestare a naturii umane.
Nu e de mirare ca suntem inapoiati, noi invatam in liceu despre iubiri platonice si autocunoastere prin iubire, lasand la o parte elemente materiale si palpabile, capabile sa dezvolte un orizont al realitatii de care aveam sa ne lovim mai tarziu. Experienta ne-a demonstrat tuturor ca de multe ori iubirea nu e de ajuns, ca nu e suficient sa ai sentimente pentru cineva atat timp cat celalalt cauta altceva. Noi invatam despre modele de personalitate, dar nu ne-a aratat nimeni cum arata un contra-model.
Iar francezii au facut asta intr-o maniera inegalabila... Si cu toate ca Sade a fost condamnat pentru scrierile sale libertine de compatriotii din vremea lui, asta era realitatea din vremea lui, realitate inteleasa de contemporani, atat cu partile bune, cat si cu numeroasele parti extrem de intunecate.
Ei si-au recunoscut greselile, si le-au ridicat la grad de arta.
Romanii pastreaza imaginea unei natiuni cu prejudecati si traditii, si cu toate astea, statistic vorbind, cate fete mai sunt virgine la 13 ani?
Decivilizarea
Cursul firesc al lucrurilor e ca, o data cu trecerea timpului, oamenii si locurile sa evolueze, sa se schimbe in mai bine, sa se dezvolte. Nu stiu in alte cazuri cum e, dar in ceea ce priveste Bucurestiul, lucrurile stau tocmai invers.
Stau in orasul asta de aproape 16 ani, am crescut si eu o data cu el, iar pe vremea cand eram mica nu exista cladirea aia mare de la Aviatorilor, si nici complexul rezidential Pipera. Acum 16 ani nu era nici tramvaiul 41 si cladirile mari din sticla, cladirile de birouri erau o raritate.
Ce nu s-a schimbat in Bucuresti e mizeria, nepasarea oamenilor, aroganta si lenea cu care te intalnesti zi de zi. Cum saptamana asta a trebuit sa ma deplasez mai mult in timpul zilei, in mare parte pe traseul Baneasa - Piata Romana si retur, toate lucrurile de care va spuneam mai devreme au devenit mai mult decat evidente.
Am cumparat de la nemti autobuzele Mercedes, dotate cu aer conditionat, menite sa asigure un minim confort pe durata deplasarii. Investitia in sine e total degeaba avand in vedere ca bucuresteanul cum se urca in autobuz, cum sare sa deschida geamul. Am votat anul trecut un nou primar care promitea sa aduca schimbarea, iar pe strada mea, unde locuiesc de mai bine de 3 ani, situata in Complexul Rezidential Baneasa nu exista asfalt si probabil nu va exista nici de acum inainte.
Ne laudam ca avem un sistem de transport civilizat si eficient, in conditiile in care in weekend si la pranz stai mai bine de 30 de minute sa astepti un autobuz, in conditiile in care la 9 dimineata in metrou nu ai aer sa respiri.
Ne laudam ca suntem europeni, dar cersetori si boschetari nu intalnesti numai la ore tarzii in noapte, si nu ii vezi numai la Gara de Nord. Ii vezi peste tot, inclusiv in zonele ultra-centrale de la Universitate, si parca acolo, ti se pare ca sunt si mai degradati.
Avem tomberoane, dar inca aruncam gunoaiele pe jos.
Dar, sa privim partea buna a lucrurilor... Traim in Capitala Romaniei!
Stau in orasul asta de aproape 16 ani, am crescut si eu o data cu el, iar pe vremea cand eram mica nu exista cladirea aia mare de la Aviatorilor, si nici complexul rezidential Pipera. Acum 16 ani nu era nici tramvaiul 41 si cladirile mari din sticla, cladirile de birouri erau o raritate.
Ce nu s-a schimbat in Bucuresti e mizeria, nepasarea oamenilor, aroganta si lenea cu care te intalnesti zi de zi. Cum saptamana asta a trebuit sa ma deplasez mai mult in timpul zilei, in mare parte pe traseul Baneasa - Piata Romana si retur, toate lucrurile de care va spuneam mai devreme au devenit mai mult decat evidente.
Am cumparat de la nemti autobuzele Mercedes, dotate cu aer conditionat, menite sa asigure un minim confort pe durata deplasarii. Investitia in sine e total degeaba avand in vedere ca bucuresteanul cum se urca in autobuz, cum sare sa deschida geamul. Am votat anul trecut un nou primar care promitea sa aduca schimbarea, iar pe strada mea, unde locuiesc de mai bine de 3 ani, situata in Complexul Rezidential Baneasa nu exista asfalt si probabil nu va exista nici de acum inainte.
Ne laudam ca avem un sistem de transport civilizat si eficient, in conditiile in care in weekend si la pranz stai mai bine de 30 de minute sa astepti un autobuz, in conditiile in care la 9 dimineata in metrou nu ai aer sa respiri.
Ne laudam ca suntem europeni, dar cersetori si boschetari nu intalnesti numai la ore tarzii in noapte, si nu ii vezi numai la Gara de Nord. Ii vezi peste tot, inclusiv in zonele ultra-centrale de la Universitate, si parca acolo, ti se pare ca sunt si mai degradati.
Avem tomberoane, dar inca aruncam gunoaiele pe jos.
Dar, sa privim partea buna a lucrurilor... Traim in Capitala Romaniei!
duminică, 5 iulie 2009
Poze - partea a doua :))
Si cum pe profilurile de hi5 si facebook sunt deja publice prietenilor mei, doresc sa impartasesc cu voi, cei care ma cititi, momente de la bal. Enjoy :)
Bucurii si regrete
Aseara a fost balul de absolvire a facultatii, la care va spuneam ca m-am hotarat sa merg pe ultima zecime de metri. Nici nu stiu cum sa incep, imi facusem atatea planuri despre cum ar trebui sa arate postarea asta, si desi am injurat si am barfit facultatea asta, pentru ca asa simteam in momentele respective, acum imi pare rau. Imi pare rau ca s-a terminat, imi pare rau ca nu sunt iar la inceput si imi pare rau ca nu am facut mai mult, in sensul sa ma implic mai mult si in ce invatam zi de zi, si in relatiile cu colegii.
Stiu, multi dintre voi (si ma includ si eu aici, in mare parte) vor spune: ei, si daca te implicai, mare lucru ai fi rezolvat. Sunt perfect de acord ca poate nu as fi facut multe, dar imi dau seama acum ca m-ar fi ajutat pe mine ca om, ca personalitate, sa imi dau interesul la fel cum pe vremuri traiam momente unice in liceu, cu olimpiada, si colectivul extraordinar in care am stat 4 ani.
Sunt fericita ca s-a terminat si ca are mama copil economist, si sunt fericita ca printre oameni cu care nu am reusit sa ma inteleg (si este mare parte si vina mea, pentru ca nici nu m-am straduit), am cunoscut si oameni minunati, persoane cu care peste ani si ani voi iesi la cafea si vom vorbi despre subiecte care ne amuza, ne vom lauda care ce a mai facut si pe unde a mai umblat, si altele asemenea.
Daca la balul de a doispea, la care am mers toti colegii, plangeam de rupeam dupa colegi, dupa profesori si dupa tot ce a insemnat Scoala Superioara Comerciala "Nicolae Kretzulescu" (care la vremea aia a fost cea mai buna alegere, si sunt sigura ca si acum tot acolo as da), aseara nu am plans. Poate si din cauza ca, in mod dezolant, din 23-24 cati am fost in grupa, prezenti am fost numai 9, si poate din cauza ca toate persoanele pe care le iubesc din grupa (cele 4 "antilope") au fost prezente si stim cu siguranta ca nu vom pierde legatura.
Atmosfera a fost OK, nu extraordinara, si chiar daca locatia a fost una aleasa, mai exact Palatul Parlamentului, ceva a lipsit... A lipsit prietenia universala si faptul ca se stia toata lumea cu toata lumea, cum era in liceu. Au lipsit multi profesori, si atmosfera de unitate, si cel mai mult mi-a fost dor de "dupa bal".
Intr-a doispea, dupa petrecere, ne-am strans vreo 10-12 intr-o camera de hotel (pentru ca banchetul in sine a fost la mare, in Jupiter, si am stat 3 zile) si pe langa amintiri depanate, si multe lacrimi de despartire, am stiut sa ne distram. Am suferit mult dupa clasa din liceu, asa cum sufar acum pentru ca s-a terminat facultatea. Daca in primul caz motivele erau faptul ca apartineam unui grup numeros, acum imi pare rau ca nu s-a intamplat asa. Si cu toate ca cele 5 am fost si, cel mai probabil, vom ramane la fel de nedespartite... imi lasa o urma de regret ca ceilalti din grupa nu au fost prezenti.
Pentru toti colegii mei, si din Kretzu, si din Management, vreau sa imi cer iertare daca am fost o colega sau o prietena rea, daca uneori am fost prea impulsiva si nu m-a interesat decat parerea mea, daca s-a intamplat sa nu ma intereseze sau sa nu vreau sa ajut. Imi pare rau daca mi-am facut o imagine gresita, si imi pare rau daca cu unii nu am reusit sa ma inteleg. Sunt un om deschis, un om care o data castigat ca prieten, nu tradeaza niciodata, si ca sa creez si o imagine poetica, as incasa oricand cu bucurie glontul menit celor dragi.
Si, lasand acum regretele la o parte, cateva imagini de la petrecerea de aseara:
Stiu, multi dintre voi (si ma includ si eu aici, in mare parte) vor spune: ei, si daca te implicai, mare lucru ai fi rezolvat. Sunt perfect de acord ca poate nu as fi facut multe, dar imi dau seama acum ca m-ar fi ajutat pe mine ca om, ca personalitate, sa imi dau interesul la fel cum pe vremuri traiam momente unice in liceu, cu olimpiada, si colectivul extraordinar in care am stat 4 ani.
Sunt fericita ca s-a terminat si ca are mama copil economist, si sunt fericita ca printre oameni cu care nu am reusit sa ma inteleg (si este mare parte si vina mea, pentru ca nici nu m-am straduit), am cunoscut si oameni minunati, persoane cu care peste ani si ani voi iesi la cafea si vom vorbi despre subiecte care ne amuza, ne vom lauda care ce a mai facut si pe unde a mai umblat, si altele asemenea.
Daca la balul de a doispea, la care am mers toti colegii, plangeam de rupeam dupa colegi, dupa profesori si dupa tot ce a insemnat Scoala Superioara Comerciala "Nicolae Kretzulescu" (care la vremea aia a fost cea mai buna alegere, si sunt sigura ca si acum tot acolo as da), aseara nu am plans. Poate si din cauza ca, in mod dezolant, din 23-24 cati am fost in grupa, prezenti am fost numai 9, si poate din cauza ca toate persoanele pe care le iubesc din grupa (cele 4 "antilope") au fost prezente si stim cu siguranta ca nu vom pierde legatura.
Atmosfera a fost OK, nu extraordinara, si chiar daca locatia a fost una aleasa, mai exact Palatul Parlamentului, ceva a lipsit... A lipsit prietenia universala si faptul ca se stia toata lumea cu toata lumea, cum era in liceu. Au lipsit multi profesori, si atmosfera de unitate, si cel mai mult mi-a fost dor de "dupa bal".
Intr-a doispea, dupa petrecere, ne-am strans vreo 10-12 intr-o camera de hotel (pentru ca banchetul in sine a fost la mare, in Jupiter, si am stat 3 zile) si pe langa amintiri depanate, si multe lacrimi de despartire, am stiut sa ne distram. Am suferit mult dupa clasa din liceu, asa cum sufar acum pentru ca s-a terminat facultatea. Daca in primul caz motivele erau faptul ca apartineam unui grup numeros, acum imi pare rau ca nu s-a intamplat asa. Si cu toate ca cele 5 am fost si, cel mai probabil, vom ramane la fel de nedespartite... imi lasa o urma de regret ca ceilalti din grupa nu au fost prezenti.
Pentru toti colegii mei, si din Kretzu, si din Management, vreau sa imi cer iertare daca am fost o colega sau o prietena rea, daca uneori am fost prea impulsiva si nu m-a interesat decat parerea mea, daca s-a intamplat sa nu ma intereseze sau sa nu vreau sa ajut. Imi pare rau daca mi-am facut o imagine gresita, si imi pare rau daca cu unii nu am reusit sa ma inteleg. Sunt un om deschis, un om care o data castigat ca prieten, nu tradeaza niciodata, si ca sa creez si o imagine poetica, as incasa oricand cu bucurie glontul menit celor dragi.
Si, lasand acum regretele la o parte, cateva imagini de la petrecerea de aseara:
cele 5: Luiza, Corina, Aura, subsemnata si Anca
Vlad Traistaru, fost coleg de Kretzu si fost coleg de Management
I did it my way!
Nu putea lipsi evident o poza cu buze si cu fitze
Cu Luiza Ungureanu, fosta colega de Management si prima mea colega de banca din clasa I !!!
Corina a facut minuni si cu coafura si cu machiajul
Si asta a fost ultima mare petrecere si pregatire de dinaintea Marii Dezmatari de la Paris !!!
vineri, 3 iulie 2009
Surpriza !!!
In amintirea vremurilor bune din decembrie, adica a celor de mai jos, dar si in ciuda tuturor asteptarilor, si cu o decizie luata pe mai putin de ultima suta de metri, maine ma duc la balul de absolvire - locatia - aceeasi Casa a Poporului care in iarna gazduia cea mai frumoasa Petrecere de Craciun...
Andrei, Diana, Ioana, subsemnata si Alina (adica trainee-e si cu mama lor)
Pe covorul rosu
Asa ca impreuna cu gagicile Corina, Anca si Luiza Ungureanu (sisters) si Aura, din fosta grupa 174 a seriei F de la Facultatea de Management o sa ne distram maxim! Asadar, maine somez pe blog :))
Demisie oficiala
Am primit pe mail azi o chestie tare draguta, intr-un context in care se vorbea despre cat de frumosi erau anii '90 si cat de liberi eram, copii fiind, fata de cei din zilele noastre, care au acum varsta noastra de atunci.
Nu stiu cine este autorul de fapt si de drept, dar mi-a placut mult:
Subsemnata, va aduc la cunostinta decizia irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.Vreau sa fiu mandru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma intereseze cat costa asigurarea pe anul viitor.Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.
Vreau sa stau intinsa la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificari etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade? Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericita! Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.Va asigur ca nu o sa fiu pusa in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebata: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.
Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate.Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MICA!
miercuri, 1 iulie 2009
Prietenilor mei
Daca luna iunie a fost destul de tensionata, luna iulie as vrea sa marcheze o noua etapa din viata mea, si cu siguranta va face asta. E luna in care imi voi da licenta si ma voi apuca de a doua facultate (si revin asupra faptului ca "omul cat traieste invata") si e luna in care vreau sa consolidez relatiile cu oamenii importanti din viata mea, oamenii care conteaza si care fac diferenta. Si indiferent care ar fi numele lor, sunt sigura ca la un anumit moment din viata, fiecare dintre noi ii intalneste. Si pentru ei postez aici o melodie tare draga.
Diana - cunoscuta si sub numele de Didi sau Blonda - cea mai buna prietena incepand cu 14 iunie 2007, continuand si astazi si mergand cu siguranta pe termen lung tot inainte; si prin "cea mai buna prietena" cred ca fiecare intelege ce inseamna lucrul in sine.
Saca - un fel de Raluca in varianta mai matura, un om de la care am invatat ca taria de caracter si puterea de a fi sincer sunt printre cele mai importante atribute ale unui om.
Ilinca, Ana M si Ana Z - copiloatele, care alaturi de Blonda, au facut ca un vis sa devina posibil.
Diana - cunoscuta si sub numele de Didi sau Blonda - cea mai buna prietena incepand cu 14 iunie 2007, continuand si astazi si mergand cu siguranta pe termen lung tot inainte; si prin "cea mai buna prietena" cred ca fiecare intelege ce inseamna lucrul in sine.
Saca - un fel de Raluca in varianta mai matura, un om de la care am invatat ca taria de caracter si puterea de a fi sincer sunt printre cele mai importante atribute ale unui om.
Ilinca, Ana M si Ana Z - copiloatele, care alaturi de Blonda, au facut ca un vis sa devina posibil.
Narcisism vs eu insami
Primeam azi de la un cititor al blogului o remarca cum ca, desi a intrat intamplator pe blogul meu, are asa o viziune ca ma iubesc cam prea mult, sau ceva de genul asta, ca am o parere prea buna despre mine. Argumentele care au adus persoana respectiva la concluzia asta nu le cunosc, dar m-am simtit un pic datoare sa fac cateva remarci legate de aprecierea sau iubirea sau increderea in sine.
In momentul asta, ma consider un om implinit, un om care poate dormi linistit noaptea, stiind ca are constiinta curata, un om care la orice ora din zi si din noapte are 2-3-4-5 prieteni pe care ii poate suna si sa ii tina de vorba pana dimineata, un om respectat la locul de munca si iubit de apropiati (de cei adevarati, desigur) si cand are toane si e impulsiv, si cand e cel mai bun partener de cafea. Nu sunt narcisista, nici nu ma iubesc prea mult, nici nu am o parere peste asteptari despre mine. Am un milion de calitati, la fel cum am un milion plus unu de defecte, sunt o persoana normala asa cum esti tu, asa cum sunteti fiecare. Recunosc ca am uneori acea stare de a intra in defensiva, de a incerca sa nu cedez nici o sutime din principiile mele atunci cand un lucru imi displace, dar e o atitudine fireasca, pe care nu o consider exagerata.
Faptul ca sunt deschisa si pot vorbi despre orice, faptul ca sunt pe cat de toleranta, pe atat de transanta... sunt toate parte din mine, si cu bune si cu rele, sunt eu insami.
Multi oameni m-au felicitat pentru blog, la fel cum tot atatia m-au criticat si au luat prea personal unele postari. Secretul care ma face sa fiu in continuare aici, sa vin zi de zi cu elemente noi, sa am inspiratie si sa cred in mine este faptul ca am fost mereu eu insami.
Nu esti de acord cu ce scriu? Nu imi displace ca pierd un cititor ca tine. Din contra, intri seara de seara sa vezi ce am mai scris? Datorita tie postez, si oricand astept sugestii si pareri constructive... Ca blogger part time cum sunt eu, si ca om, de altfel, am inteles ca cel mai important e sa nu ma abat de la parerile mele si de la ideile pe care le am la un anumit moment, daca cred in ele si, evident, sunt legale si morale.
"Imposibilul" nu va exista fara ele.
In momentul asta, ma consider un om implinit, un om care poate dormi linistit noaptea, stiind ca are constiinta curata, un om care la orice ora din zi si din noapte are 2-3-4-5 prieteni pe care ii poate suna si sa ii tina de vorba pana dimineata, un om respectat la locul de munca si iubit de apropiati (de cei adevarati, desigur) si cand are toane si e impulsiv, si cand e cel mai bun partener de cafea. Nu sunt narcisista, nici nu ma iubesc prea mult, nici nu am o parere peste asteptari despre mine. Am un milion de calitati, la fel cum am un milion plus unu de defecte, sunt o persoana normala asa cum esti tu, asa cum sunteti fiecare. Recunosc ca am uneori acea stare de a intra in defensiva, de a incerca sa nu cedez nici o sutime din principiile mele atunci cand un lucru imi displace, dar e o atitudine fireasca, pe care nu o consider exagerata.
Faptul ca sunt deschisa si pot vorbi despre orice, faptul ca sunt pe cat de toleranta, pe atat de transanta... sunt toate parte din mine, si cu bune si cu rele, sunt eu insami.
Multi oameni m-au felicitat pentru blog, la fel cum tot atatia m-au criticat si au luat prea personal unele postari. Secretul care ma face sa fiu in continuare aici, sa vin zi de zi cu elemente noi, sa am inspiratie si sa cred in mine este faptul ca am fost mereu eu insami.
Nu esti de acord cu ce scriu? Nu imi displace ca pierd un cititor ca tine. Din contra, intri seara de seara sa vezi ce am mai scris? Datorita tie postez, si oricand astept sugestii si pareri constructive... Ca blogger part time cum sunt eu, si ca om, de altfel, am inteles ca cel mai important e sa nu ma abat de la parerile mele si de la ideile pe care le am la un anumit moment, daca cred in ele si, evident, sunt legale si morale.
"Imposibilul" nu va exista fara ele.
Disperarea, pardon, prudenta bancilor romanesti
Partea a doua.
Si subtitlul "ce bine era cand eram copil si nu stiam ce-i aia banca".
In urma cu ceva vreme ma deranja teribil SMS-ul celor de la RBS cu reamintirea datei la care ar trebui sa imi platesc rata, desi rata era de bine mersi 3 saptamani asezata pe cont. Am sunat atunci la serviciul clienti, am aflat ca numarul meu de telefon facea parte dintr-o lista tare lunga de exceluri cu toti clientii cu credite, m-am conformat situatiei, am inteles, si mi-am mai facut si un al doilea imprumut tot la ei. Per ansamblu, RBS-ul a fost si ramane in continuare o alegere buna, si o banca fata de care daca iti respecti obligatiile, nu ai cum sa traiesti o experienta negativa.
Nu despre RBS e vorba aici, ci despre BRD, banca cu care sper sa intrerup orice legatura pana la sfarsitul anului.
Prima chestie nasoala pe care am patit-o a fost un virament extern la o banca din Franta pe care trebuia sa il fac de pe un cont in euro. Prin februarie, mi-am deschis un cont in euro special ca sa fac transferul catre banca pariziana, in scopul sa-mi platesc o parte din cazarea despre care toata lumea stie. OK, nici o problema pana aici. Prin mai, cum numarul copiloatelor a cresut exponential, a trebuit sa fac un nou virament catre hotel, evident transfer inter bancar. Doar ca mi-am gasit timp intr-o sambata (ca eram si in sesiune in perioada aia) si cea mai apropiata agentie deschisa era cea de la Piata Romana. Si ma duc eu frumusel cu buletinul, completez ordinul de plata caligrafic, scot banii si merg smerita la ghiseu. Ca sa aud ca nu se poate face transferul, ca contul meu fusese deschis la agentia din Dorobanti (situata la 800m-1km fata de agentia de pe Magheru) si au contabilitaturi diferite. Fiind pusa in situatia in care transferul trebuia sa se faca, am zis fie, hai sa imi mai fac un cont in euro, ca plata trebuia confirmata la hotel si asa mai departe. Pai si daca eram la Deva sau acasa, la Brad, sau pe plaja la Mamaia si trebuia sa fac nenorocitul ala de transfer, imi deschideam inca 3 conturi? Adevarul e ca se aduna de la atatea milioane de clienti comisioane frumoase pentru toate conturile astea, daca ar fi sa le luam asa.
Situatia asta a fost, insa, mic copil pe langa experienta recenta. Aveam la BRD limita de credit de o anumita suma si m-am hotarat ca as vrea sa dau mai putina dobanda bancii si sa mai reduc din ea. Fac frumos cerere acum 2 saptamani, o trimit la banca, le solicit frumos ca vreau sa mi se reduca cu 600 lei, si verific cardul...cred ca o saptamana l-am tot verificat, nimic, nu imi disparea nici un banut. In cele din urma, dupa indelungi interventii, si refaceri de cerere, mi-au retras cei 600 RON. Pai cum mai vine asta? Eu vreau sa va dau banii inapoi si voi nu? Pentru cativa lei comision in minus pe care i-as plati lunar pentru reducerea limitei de credit?
Sper anul asta sa intrerup definitiv relatiile cu banca in cauza, pentru ca m-am simtit lezata, ca si client de atitudinea celor care ar trebui sa asigure servicii nu numai de calitate, dar si la timp. Ca sa obtin creditul de la RBS, am asteptat 3 zile...iar ca sa dau inapoi o datorie catre BRD - aproape 2 saptamani, cu cereri peste cereri si stresat colegi de la departamentul financiar.
Si subtitlul "ce bine era cand eram copil si nu stiam ce-i aia banca".
In urma cu ceva vreme ma deranja teribil SMS-ul celor de la RBS cu reamintirea datei la care ar trebui sa imi platesc rata, desi rata era de bine mersi 3 saptamani asezata pe cont. Am sunat atunci la serviciul clienti, am aflat ca numarul meu de telefon facea parte dintr-o lista tare lunga de exceluri cu toti clientii cu credite, m-am conformat situatiei, am inteles, si mi-am mai facut si un al doilea imprumut tot la ei. Per ansamblu, RBS-ul a fost si ramane in continuare o alegere buna, si o banca fata de care daca iti respecti obligatiile, nu ai cum sa traiesti o experienta negativa.
Nu despre RBS e vorba aici, ci despre BRD, banca cu care sper sa intrerup orice legatura pana la sfarsitul anului.
Prima chestie nasoala pe care am patit-o a fost un virament extern la o banca din Franta pe care trebuia sa il fac de pe un cont in euro. Prin februarie, mi-am deschis un cont in euro special ca sa fac transferul catre banca pariziana, in scopul sa-mi platesc o parte din cazarea despre care toata lumea stie. OK, nici o problema pana aici. Prin mai, cum numarul copiloatelor a cresut exponential, a trebuit sa fac un nou virament catre hotel, evident transfer inter bancar. Doar ca mi-am gasit timp intr-o sambata (ca eram si in sesiune in perioada aia) si cea mai apropiata agentie deschisa era cea de la Piata Romana. Si ma duc eu frumusel cu buletinul, completez ordinul de plata caligrafic, scot banii si merg smerita la ghiseu. Ca sa aud ca nu se poate face transferul, ca contul meu fusese deschis la agentia din Dorobanti (situata la 800m-1km fata de agentia de pe Magheru) si au contabilitaturi diferite. Fiind pusa in situatia in care transferul trebuia sa se faca, am zis fie, hai sa imi mai fac un cont in euro, ca plata trebuia confirmata la hotel si asa mai departe. Pai si daca eram la Deva sau acasa, la Brad, sau pe plaja la Mamaia si trebuia sa fac nenorocitul ala de transfer, imi deschideam inca 3 conturi? Adevarul e ca se aduna de la atatea milioane de clienti comisioane frumoase pentru toate conturile astea, daca ar fi sa le luam asa.
Situatia asta a fost, insa, mic copil pe langa experienta recenta. Aveam la BRD limita de credit de o anumita suma si m-am hotarat ca as vrea sa dau mai putina dobanda bancii si sa mai reduc din ea. Fac frumos cerere acum 2 saptamani, o trimit la banca, le solicit frumos ca vreau sa mi se reduca cu 600 lei, si verific cardul...cred ca o saptamana l-am tot verificat, nimic, nu imi disparea nici un banut. In cele din urma, dupa indelungi interventii, si refaceri de cerere, mi-au retras cei 600 RON. Pai cum mai vine asta? Eu vreau sa va dau banii inapoi si voi nu? Pentru cativa lei comision in minus pe care i-as plati lunar pentru reducerea limitei de credit?
Sper anul asta sa intrerup definitiv relatiile cu banca in cauza, pentru ca m-am simtit lezata, ca si client de atitudinea celor care ar trebui sa asigure servicii nu numai de calitate, dar si la timp. Ca sa obtin creditul de la RBS, am asteptat 3 zile...iar ca sa dau inapoi o datorie catre BRD - aproape 2 saptamani, cu cereri peste cereri si stresat colegi de la departamentul financiar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
RSS Feed (xml)