Ziua 7 - Notre Dame si Cartierul Latin

... au fost ultimii mari monstri sacri pe care i-am vizitat in toamna acestui an. Cand am fost in 2005 la Paris, singura poza pe care o aveam cu catedrala era una facuta de pe geamul autobuzului 27, in mers. Mi se parea atunci, ca si acum, ceva extraordinar, si iar revin la ideea ca pe vremea cand parizienii puneau piatra cu piatra, carand cu roaba, si faceau adevarate minuni arhitectonice, la noi era cnezatu'lu' Gelu, sau Menumorut...Deci nu...
Impresionant, plus ca atmosfera era de toamna, dimineata a si plouat putin, suficient cat sa plang si eu cu vremea de afara si sa ma intorc acasa dupa doua zile. Imi pare rau ca nu am apucat sa postez zi de zi, de la fata locului, sunt sigura ca as fi vorbit cu mult mai mult drag si entuziasm decat acum, cand desi nu a trecut mult timp, totusi regretul ca am revenit in Romania e mult prea mare...

In fata Catedralei Notre-Dame

Fantana Saint-Michel, care deschide drumul catre Cartierul Latin

Un "play with the camera" pe malul Senei


Notre Dame

Asteptand cu nerabdare reintoarcerea

Sena

Pe terasa unei cafenele din care, in urma cu acei celebri 4 ani, admiram catedrala noaptea

Panteonul

Gradinile Luxembourgului

Cu postarea aceasta, am pus punct relatarilor punctuale despre Franta si despre Paris, despre dragostea neconditionata si oarecum inexplicabila pe care o am fata de aceste locuri, care mi-au marcat adolescenta, trecerea spre maturitate, si tot ce inseamna prezent. Am revenit in Romania cu lacrimi in ochi, cu toate ca drumul pana acolo e mult mai simplu decat pare. Am revenit plangand, lasand in urma amintiri pe care nimeni si nimic nu le poate sterge, amintiri sfinte, dorinte nebune de a ma intoarce cu orice risc...
Cand vorbesc de relatari punctuale, ma refer la ordinea cronologica a acestor cateva zile de toamna petrecute acolo, pentru ca, in mod sigur, imi voi aminti si voi vorbi mereu despre cat de mult am sentimentul ca toate imi apartin si se integreaza cu felul meu de a fi si cu ceea ce mi-ar placea sa fac si sa traiesc toata viata.
Au fost 3 saptamani in octombrie 2005, si putin peste 7 zile in octombrie 2009... Cu mare drag, vreau sa va spun tuturor cititorilor mei ca IMPOSIBILUL ESTE ACEL LUCRU PE CARE NU L-A FACUT NIMENI PANA CAND CINEVA A REUSIT SA IL FACA. Credeti in voi si luptati pentru visele voastre. Nimic nu e imposibil atat timp cat dorinta pentru acel ceva iti guverneaza principiile si desi multe din dorinte si din visele pe care le avem par foarte greu de realizat, pentru ca mereu ne lovim de obstacole de diferite feluri, toate astea trebuie sa ne intareasca. Iar cand reusesti sa iti materializezi visul, satisfactia e cu atat mai mare pentru ca stii cat de mult ai muncit.
Inainte de plecarea din Franta, mi-am jurat ca voi reveni si in 2010 si o voi face chiar la sfarsit de februarie. In concediu, deocamdata. La intoarcerea in Romania, mi-am jurat ca nu vreau sa ma apuce varsta de 25 de ani aici. Imposibilul e nimic...Nu exista imposibil...