M-am hotarat sa scriu postarea asta dupa o discutie cu un prieten drag care imi povestea ca azi isi facea curat prin lucrurile personale si gasea fel de fel de chestii, pliante, scrisorele vechi poate de ani de zile, care ii aminteau de vremuri dragi, la care nu s-ar fi gandit, probabil, atat de mult, in cazul in care nu ar fi dat peste lucrusoarele respective.
Eu nu am dulap de amintiri, nu am nici macar un sertar, am renuntat in urma cu ceva luni la tezele de matematica pe care le pastrasem de ani de zile intr-un dosar si care ma duceau cu gandul inapoi in clasa draga din liceu, cand ieseam la tabla si luam 9 sau cand luam un 10 de mila si drept compensare pentru trofeul adus in fiecare an in Kretzulescu. La contabilitate, in schimb.
In momentul de fata, doar in mintea mea exista amintiri despre una sau despre alta, intr-o dezordine care ma caracterizeaza...si care este, totusi, atat de tipica mie... Singurul lucru care imi aminteste de un trecut care era, parca ieri, fiind blestemata aia de floare de care nu am reusit sa ma despart.
Sunt o feminista convinsa si cred in libertatea femeii de a iubi si de a se exprima. De fiecare data cand am terminat o relatie, mai devreme sau mai tarziu pozele si tot ce imi amintea de trecut, dispareau, la fel cu imaginea celui care, la un moment dat, insemna Universul pentru mine. Disparea si comunicarea de orice natura intre mine si el, si redeveneam copilul simpatic si optimist de fiecare data.
Am fost intrebata in nenumarate randuri de ce nu pot renunta la Vali, de ce ma incapatanez sa imi amintesc chestii care mi-au facut rau. De ce nu ma hotarasc ce vreau, etc etc etc. Nu am nevoie de un barbat sa fiu fericita, prietenele imi compenseaza pe deplin nevoia de a comunica, de a fi ascultata si de a avea o seara placuta, de a ma simti in siguranta. Am numerosi colegi cu care merg in fiecare miercuri la cinema, si rad pana ma dor maxilarele la o comedie romantica (recomand The Proposal). Marea majoritate a timpului o petrec la servici, unde fac ceva care imi place si de care nu reusesc sa ma plictisesc, iar plecarea la Paris e cel mai important eveniment pe care il astept de 4 ani.
In schimb, daca un barbat in sine nu reprezinta ingredientul care imi lipseste, motivul pentru care imagini din trecut inca ma urmaresc consta in intensitatea cu care l-am iubit, si sentimentul ca lucrurile erau reciproce. Nu sunt nehotarata, si nici nu sunt omul care sa nu stie ce vrea, dar sunt mai mult spirituala decat materiala, si motivul pentru care un trandafir tine loc de dulap de amintiri e acela ca niciodata nu am mai iubit atat. Trec printr-un blocaj din care nu vad nici o portita de iesire.
Lasati-ma cu trandafirul meu si cu tacerea care imi aminteste de seara de iunie. Nu-mi luati visele... Recunosc ca nu mai stiu sa iubesc, dar lumea s-a oprit in loc si se incapataneaza sa nu se miste deloc...
Eu nu am dulap de amintiri, nu am nici macar un sertar, am renuntat in urma cu ceva luni la tezele de matematica pe care le pastrasem de ani de zile intr-un dosar si care ma duceau cu gandul inapoi in clasa draga din liceu, cand ieseam la tabla si luam 9 sau cand luam un 10 de mila si drept compensare pentru trofeul adus in fiecare an in Kretzulescu. La contabilitate, in schimb.
In momentul de fata, doar in mintea mea exista amintiri despre una sau despre alta, intr-o dezordine care ma caracterizeaza...si care este, totusi, atat de tipica mie... Singurul lucru care imi aminteste de un trecut care era, parca ieri, fiind blestemata aia de floare de care nu am reusit sa ma despart.
Sunt o feminista convinsa si cred in libertatea femeii de a iubi si de a se exprima. De fiecare data cand am terminat o relatie, mai devreme sau mai tarziu pozele si tot ce imi amintea de trecut, dispareau, la fel cu imaginea celui care, la un moment dat, insemna Universul pentru mine. Disparea si comunicarea de orice natura intre mine si el, si redeveneam copilul simpatic si optimist de fiecare data.
Am fost intrebata in nenumarate randuri de ce nu pot renunta la Vali, de ce ma incapatanez sa imi amintesc chestii care mi-au facut rau. De ce nu ma hotarasc ce vreau, etc etc etc. Nu am nevoie de un barbat sa fiu fericita, prietenele imi compenseaza pe deplin nevoia de a comunica, de a fi ascultata si de a avea o seara placuta, de a ma simti in siguranta. Am numerosi colegi cu care merg in fiecare miercuri la cinema, si rad pana ma dor maxilarele la o comedie romantica (recomand The Proposal). Marea majoritate a timpului o petrec la servici, unde fac ceva care imi place si de care nu reusesc sa ma plictisesc, iar plecarea la Paris e cel mai important eveniment pe care il astept de 4 ani.
In schimb, daca un barbat in sine nu reprezinta ingredientul care imi lipseste, motivul pentru care imagini din trecut inca ma urmaresc consta in intensitatea cu care l-am iubit, si sentimentul ca lucrurile erau reciproce. Nu sunt nehotarata, si nici nu sunt omul care sa nu stie ce vrea, dar sunt mai mult spirituala decat materiala, si motivul pentru care un trandafir tine loc de dulap de amintiri e acela ca niciodata nu am mai iubit atat. Trec printr-un blocaj din care nu vad nici o portita de iesire.
Lasati-ma cu trandafirul meu si cu tacerea care imi aminteste de seara de iunie. Nu-mi luati visele... Recunosc ca nu mai stiu sa iubesc, dar lumea s-a oprit in loc si se incapataneaza sa nu se miste deloc...
RSS Feed (xml)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu