Cred ca intrebarea cea mai frecventa si penala care i se adreseaza unui copil de pe la 3 ani, si pana se face mai mare, cam la vreo 10... e: "Ce vrei sa te faci cand cresti mare?". Evident, toata lumea la varsta aia vrea sa se faca doctor, avocat, presedinte, sef, si cam pe aici se invarte lista optiunilor. Sunt prea multi ani de atunci sa imi amintesc ce vroiam sa fac cand sunt mare, dar cu siguranta era cel putin una din cele 4 variante de mai sus. Si era alegerea mea, si sunt sigura ca raspundeam cu toata convingerea ca peste mult timp aveam sa devin ceea ce le spuneam tuturor adultilor enervanti care ma intrebau asta.
Am 21 de ani, am terminat o facultate, si nu stiu ce vreau sa ma fac cand sunt mare. Idealul cu "vreau sa fiu doctor" s-a dus pe apa Dunarii, tinand cont ca sufar de spitalo-fobie, si desi cochetez de ceva vreme cu ideea de a merge la drept, as face asta mai mult de dragul de a citi si de a invata si altceva decat de telul de a deveni avocat (mie nu-mi place sa mint, nu as fi in stare sa apar un criminal). Presedinte... cam greu sa devin, ca nu-mi place politica si sunt sigura ca nu m-ar vota nimeni, cat despre sefie...e cale lunga pana acolo.
In copilarie, aveam 4-5 prieteni de prin vecini, cu care ma jucam "Omul negru", "Ascunselea" si jocurile alea comuniste care nu mai exista astazi ("Imparateasa" sau cam asa ceva, "Flori, fete si baieti") si ei erau universul meu. Astazi nu mai stiu nimic de ei, iar prietenii care s-au perindat intre timp au fost diferiti, pe unii ii iubesc iar la altii am renuntat.
In copilarie, iubeam un singur baiat si imi imaginam o nunta mare, cu toata familia prezenta, si multi copii in viitor. Astazi, am uitat sa iubesc, si cand in final incep sa cred ca mi se intampla asta, e total hilara ideea de nunta sau de iubire care sa treaca peste ani, cu atat mai mult ca niciodata nu am ost cu adevarat fericita din punctul asta de vedere, si cand aveam iluzia ca ceva e bine, se intampla ceva...si trebuia sa ma trezesc.
Cand eram pe la 5-6 ani, imi imaginam ca cea mai frumoasa perioada e varsta de 18, ca poti sa iti iei lumea in cap si sa-i dai naibii pe toti... iar azi, mi-as dori sa fiu iar la 6 ani, sa n-am credite si nici griji care nu mi-as fi imaginat vreodata ca exista.
Ca-n melodie, vreau sa ma dematurizez...
Am 21 de ani, am terminat o facultate, si nu stiu ce vreau sa ma fac cand sunt mare. Idealul cu "vreau sa fiu doctor" s-a dus pe apa Dunarii, tinand cont ca sufar de spitalo-fobie, si desi cochetez de ceva vreme cu ideea de a merge la drept, as face asta mai mult de dragul de a citi si de a invata si altceva decat de telul de a deveni avocat (mie nu-mi place sa mint, nu as fi in stare sa apar un criminal). Presedinte... cam greu sa devin, ca nu-mi place politica si sunt sigura ca nu m-ar vota nimeni, cat despre sefie...e cale lunga pana acolo.
In copilarie, aveam 4-5 prieteni de prin vecini, cu care ma jucam "Omul negru", "Ascunselea" si jocurile alea comuniste care nu mai exista astazi ("Imparateasa" sau cam asa ceva, "Flori, fete si baieti") si ei erau universul meu. Astazi nu mai stiu nimic de ei, iar prietenii care s-au perindat intre timp au fost diferiti, pe unii ii iubesc iar la altii am renuntat.
In copilarie, iubeam un singur baiat si imi imaginam o nunta mare, cu toata familia prezenta, si multi copii in viitor. Astazi, am uitat sa iubesc, si cand in final incep sa cred ca mi se intampla asta, e total hilara ideea de nunta sau de iubire care sa treaca peste ani, cu atat mai mult ca niciodata nu am ost cu adevarat fericita din punctul asta de vedere, si cand aveam iluzia ca ceva e bine, se intampla ceva...si trebuia sa ma trezesc.
Cand eram pe la 5-6 ani, imi imaginam ca cea mai frumoasa perioada e varsta de 18, ca poti sa iti iei lumea in cap si sa-i dai naibii pe toti... iar azi, mi-as dori sa fiu iar la 6 ani, sa n-am credite si nici griji care nu mi-as fi imaginat vreodata ca exista.
Ca-n melodie, vreau sa ma dematurizez...
RSS Feed (xml)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu