In general, cum va spuneam si mai demult, pentru mine uitatul la televizor este un sport extrem. E total sub-intelectual, sub-cultural, si sub-orice sa vezi cum Zavoranca se injura cu Columbeanca, cum Barbie este o femeie politica de o inteligenta maxima, cum la Dinamo se vand jucatori, cum Naomi este tunsa, batuta si bagata in tomberon ... si toate astea-s probleme de interes national.
Totusi, zilele astea am urmarit cu interes stirile despre incidentul aviatic de care am auzit cu totii, si anume cele referitoare la avionul apartinand Air France care s-a prabusit undeva in Atlantic. Ce si cum s-a intamplat cred ca stim cu totii, a tinut pagini importante si in presa scrisa, avand in vedere tragedia evenimentului, si anume undeva peste 200 de morti.
Eu am mers cu avionul o singura data, si mi-a placut enorm. Cred ca cele mai frumoase imagini pe care le poti vedea cand esti pe drum, intr-o calatorie, sunt cele surprinse pe hubloul avionului. Sa vezi atatea tari de sus, in doar cateva ore, sa te amuzi cum masinile par niste furnici si sa fii fericit cand de sus se vede Turnul Eiffel...Voi merge cu avionul si in toamna, catre aceeasi destinatie de acum 4 ani ... Paris, Franta.
Sunt genul de om care este influentat de evenimente exterioare, si orice stire legata de lucruri care ma intereseaza isi pun mai mult sau mai putin amprenta asupra mea. Stiu, de asemenea, ca raportul dintre incidentele aviatice si accidentele de masina este unul foarte mare, in favoarea frecventei celor din urma. Si stiu ca orice teama trebuie invinsa. Personal, nu ma tem de moarte, dar nici nu imi pot imagina cum e sa fii sus, la cateva sute sau mii de metri altitudine si sa stii ca nu mai ai nici o sansa? Ma intreb cat de groaznica poate fi agonia unui om care stie ca nu are scapare. Si nu mai are nici sansa sa isi vada rudele sau prietenii apropiati, sa isi ceara iertare daca le-a gresit, si sa plece linistit. Daca stau mai bine sa ma gandesc, cred ca nici nu vreau sa imi imaginez.
Vreau s-ajung cu bine in Franta, sa fiu din nou in locurile pe care le iubesc atat de mult si la care nu trece zi fara sa ma gandesc. Imi doresc, la fel ca in fiecare zi, sa vad rasaritul pe Champs Elysees, sa beau un capuccino la etajul 1 in Turnul Eiffel si sa ma plimb pe podul ala superb (nu mai stiu cum se numeste) de pe Sena. De azi, mai sunt 3 luni si 26 de zile pana cand toate imaginile astea se vor concretiza. Si cred ca e un post care merita sa fie printre primele de pe luna iunie.
Oficial, m-am intors din concediu! Deocamdata doar pe blog, de vineri si la birou. Si oficial nu va mai trece zi fara sa fiu printre voi, cei care ma cititi, cu noi si noi povesti, frustrari, lucruri si filmulete amuzante si orice alte lucruri de pierdut vremea. In mod placut.
Am fugit la tigara, incerc sa mai citesc ceva pe la analiza asta :)
Ce biiiiiine e sa am din nou un cuvant de spus!
Totusi, zilele astea am urmarit cu interes stirile despre incidentul aviatic de care am auzit cu totii, si anume cele referitoare la avionul apartinand Air France care s-a prabusit undeva in Atlantic. Ce si cum s-a intamplat cred ca stim cu totii, a tinut pagini importante si in presa scrisa, avand in vedere tragedia evenimentului, si anume undeva peste 200 de morti.
Eu am mers cu avionul o singura data, si mi-a placut enorm. Cred ca cele mai frumoase imagini pe care le poti vedea cand esti pe drum, intr-o calatorie, sunt cele surprinse pe hubloul avionului. Sa vezi atatea tari de sus, in doar cateva ore, sa te amuzi cum masinile par niste furnici si sa fii fericit cand de sus se vede Turnul Eiffel...Voi merge cu avionul si in toamna, catre aceeasi destinatie de acum 4 ani ... Paris, Franta.
Sunt genul de om care este influentat de evenimente exterioare, si orice stire legata de lucruri care ma intereseaza isi pun mai mult sau mai putin amprenta asupra mea. Stiu, de asemenea, ca raportul dintre incidentele aviatice si accidentele de masina este unul foarte mare, in favoarea frecventei celor din urma. Si stiu ca orice teama trebuie invinsa. Personal, nu ma tem de moarte, dar nici nu imi pot imagina cum e sa fii sus, la cateva sute sau mii de metri altitudine si sa stii ca nu mai ai nici o sansa? Ma intreb cat de groaznica poate fi agonia unui om care stie ca nu are scapare. Si nu mai are nici sansa sa isi vada rudele sau prietenii apropiati, sa isi ceara iertare daca le-a gresit, si sa plece linistit. Daca stau mai bine sa ma gandesc, cred ca nici nu vreau sa imi imaginez.
Vreau s-ajung cu bine in Franta, sa fiu din nou in locurile pe care le iubesc atat de mult si la care nu trece zi fara sa ma gandesc. Imi doresc, la fel ca in fiecare zi, sa vad rasaritul pe Champs Elysees, sa beau un capuccino la etajul 1 in Turnul Eiffel si sa ma plimb pe podul ala superb (nu mai stiu cum se numeste) de pe Sena. De azi, mai sunt 3 luni si 26 de zile pana cand toate imaginile astea se vor concretiza. Si cred ca e un post care merita sa fie printre primele de pe luna iunie.
Oficial, m-am intors din concediu! Deocamdata doar pe blog, de vineri si la birou. Si oficial nu va mai trece zi fara sa fiu printre voi, cei care ma cititi, cu noi si noi povesti, frustrari, lucruri si filmulete amuzante si orice alte lucruri de pierdut vremea. In mod placut.
Am fugit la tigara, incerc sa mai citesc ceva pe la analiza asta :)
Ce biiiiiine e sa am din nou un cuvant de spus!
RSS Feed (xml)
Ralule,lasa ca mai exista viata,exista steaua aia care te duce acolo unde iti doresti...daca se prabuseste avionul,promit sa ma tund si sa stau in tomberon sa meditez iar la ce inseamna sa traiesti si daca traim sau dormim cu ochii deschisi inchizi in ciclitate
RăspundețiȘtergere