... numai cu vesti bune si intamplari frumoase.
Cat de mult merita sa lupti si sa te sacrifici pentru un vis? Un vis a carui imagine te urmareste de ani de zile? Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine, atat sacrificul cat si lupta pot fi infinite, atat timp cat implinirea visului devine inevitabila.
Azi mi-am luat credit, al doilea. Sau mai bine zis, am primit confirmarea. Daca anul trecut imi luam laptopul pe care il ador, tot pe credit si tot pe efortul meu, anul asta voi merge la Paris. Si putin imi pasa ca aproape jumatate de salariu merge pe rate, cat toata nebunia asta duce la niste dorinte implinite, dorinte care acum 4 ani pareau imposibile, anul trecut au devenit improbabile iar acum sunt atat de inevitabile.
Azi ma apuc de licenta, am un deadline de 10 zile sa o termin. Ce mai conteaza acum ca 2 ani de zile am tinut si facultate la zi si un job full time, si dormeam 5 ore pe noapte in cele mai fericite cazuri, cand acum e terminata si toate drumurile sunt deschise?
Azi m-am intalnit cu fetele, cu gasca vesela care la toamna o sa vada Parisul, si am inceput sa facem liste cu ce vrem sa vedem, cu locuri in care ne vom face poze peste putin timp... Mai tii minte, Blondo, ca acum 5 luni ne luam biletul de avion? Si ma crizam eu ca o sa albesc si o sa imi creasca parul pana pe 29 septembrie? Ei bine, cum au trecut, Blondo, astea 5 luni? Cand a fugit timpul pe langa noi? Cand am dat atatea file din calendar?
Nu as fi reusit niciodata singura, si treaba asta ma face sa imi iubesc prietenii pe zi ce trece mai mult, si sa realizez ca fara ei as fi un nimeni, si ca atunci cand am spus ca sunt a doua familie am gresit. Nu, ei sunt adevarata mea familie, adevaratul loc in care ma simt acasa, alaturi de oameni care nu ma privesc ciudat si care ma iubesc asa cum sunt eu, un om simplu si complex, banal si excentric, si toate calitatile sau defectele pozitionate antagonic.
Azi e luni, a inceput o noua zi si o noua saptamana.
Si sunt bine, si chiar daca weekendul ma va gasi, probabil, plangand dupa o dragoste pierduta din nou, fetele mele n-or sa ma lase sa mor. Impreuna am fost un singur om, iar una fara cealalta n-ar mai fi la fel.
Le iubesc, le iubesc pe toate, pentru toti anii si zilele in care am fost de nedespartit. Si simt nevoia sa le nominalizez pe toate, toate care m-au schimbat si care m-au facut una de-a lor: Blonda (aka Didi), Andrada, Vicki, Mara, si mai tarziu, Saca, Ilinca si cele 2 Ane.
I love you, girls!!!
Cat de mult merita sa lupti si sa te sacrifici pentru un vis? Un vis a carui imagine te urmareste de ani de zile? Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine, atat sacrificul cat si lupta pot fi infinite, atat timp cat implinirea visului devine inevitabila.
Azi mi-am luat credit, al doilea. Sau mai bine zis, am primit confirmarea. Daca anul trecut imi luam laptopul pe care il ador, tot pe credit si tot pe efortul meu, anul asta voi merge la Paris. Si putin imi pasa ca aproape jumatate de salariu merge pe rate, cat toata nebunia asta duce la niste dorinte implinite, dorinte care acum 4 ani pareau imposibile, anul trecut au devenit improbabile iar acum sunt atat de inevitabile.
Azi ma apuc de licenta, am un deadline de 10 zile sa o termin. Ce mai conteaza acum ca 2 ani de zile am tinut si facultate la zi si un job full time, si dormeam 5 ore pe noapte in cele mai fericite cazuri, cand acum e terminata si toate drumurile sunt deschise?
Azi m-am intalnit cu fetele, cu gasca vesela care la toamna o sa vada Parisul, si am inceput sa facem liste cu ce vrem sa vedem, cu locuri in care ne vom face poze peste putin timp... Mai tii minte, Blondo, ca acum 5 luni ne luam biletul de avion? Si ma crizam eu ca o sa albesc si o sa imi creasca parul pana pe 29 septembrie? Ei bine, cum au trecut, Blondo, astea 5 luni? Cand a fugit timpul pe langa noi? Cand am dat atatea file din calendar?
Nu as fi reusit niciodata singura, si treaba asta ma face sa imi iubesc prietenii pe zi ce trece mai mult, si sa realizez ca fara ei as fi un nimeni, si ca atunci cand am spus ca sunt a doua familie am gresit. Nu, ei sunt adevarata mea familie, adevaratul loc in care ma simt acasa, alaturi de oameni care nu ma privesc ciudat si care ma iubesc asa cum sunt eu, un om simplu si complex, banal si excentric, si toate calitatile sau defectele pozitionate antagonic.
Azi e luni, a inceput o noua zi si o noua saptamana.
Si sunt bine, si chiar daca weekendul ma va gasi, probabil, plangand dupa o dragoste pierduta din nou, fetele mele n-or sa ma lase sa mor. Impreuna am fost un singur om, iar una fara cealalta n-ar mai fi la fel.
Le iubesc, le iubesc pe toate, pentru toti anii si zilele in care am fost de nedespartit. Si simt nevoia sa le nominalizez pe toate, toate care m-au schimbat si care m-au facut una de-a lor: Blonda (aka Didi), Andrada, Vicki, Mara, si mai tarziu, Saca, Ilinca si cele 2 Ane.
I love you, girls!!!
RSS Feed (xml)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu