Autostop

Nu am rezistat... oricat mi-as fi planificat sa invat la econometrie 60 de minute din 50, 25 de ore din 24... nu am rezistat ...dar nu despre asta e vorba, tinand cont ca e perfect adevarata zicala "pe nimeni nu intereseaza problemele tale" (oricum de luat examenul il iau, ca altfel ma pune mama in genunchi la colt pe coji de nuca si nu e bine).
Cand sunt abatuta, imi place sa conduc, sa merg cu masina prin locuri pustii, in afara orasului, sa vad drumul liber in fata mea si sa ascult Al Bano. E o senzatie de libertate, de impacare cu sinele, pe care rar o pot compara cu altceva. Si cum mergeam linistita catre Ploiesti, era deja inspre lasatul serii, cand vad pe marginea drumului o femeie pe la vreo 60 de ani care facea autostopul sa ajunga la oras. Cu toate ca in general iau in masina doar domni bine imbracati, neaparat cu ochi albastri ca ai lui Alain Delon (asta ca sa imi aminteasca de cei verzi ai Celuilalt), am oprit si m-am oferit s-o ajut pe doamna sa ajunga la destinatie.
Batranica parea foarte prietenoasa, am intrebat-o daca i se pare prea tare muzica, si am ramas surprinsa ca si ei ii placea Al Bano si recunostea versurile. Nu avea copii si nici nepoti, si nici macar un sot care sa o astepte acasa. Tot drumul mi-a vorbit despre cat de mult asteapta sa moara, pentru ca in viata asta a facut ce au vrut ceilalti, a fost transpunerea mamei, a bunicii, un model creat pentru ca "nu trebuie sa faci ce iti place, ci trebuie sa faci ce trebuie, iar tu nu stii cu adevarat ce trebuie, asa ca vei face ce iti spunem noi".
La inceput am avut impresia ca or fi lasat-o de la Psihiatrie sa plece acasa, saraca, ca doar tocmai ce fusesera sarbatorile, avea un fel de a vorbi neobisnuit de tanar in esenta pentru varsta ei. M-a intrebat brusc: "De ce nu ai ramas la Paris cand ai avut ocazia? De ce te-ai oprit cand ai terminat facultatea aia care nu ti-a adus decat dezamagire si nu ai avut ambitia sa devii artista, sa scrii, sa traiesti si dupa moarte prin personalitatea ta?Ai crezut ca in tara asta exista suficiente minti ascutite care sa creada in tine, si ca poti sa iti indeplinesti visul?". Cu tot respectul, i-am spus ca nu stiu despre ce vorbeste, dar mi-a taiat-o repede: "N-ai fost in stare sa faci nimic astia 30 de ani, ti-a placut facultatea de management, ai capiat invatand la scoala regresii si corelatii si uita-te la tine...mare sefa ai ajuns.".
Nici nu m-am dezmeticit bine si eram in fata unui semafor care arata rosu. Batranica a coborat din masina spunand "Si sa stii ca Celalalt n-o sa fie cu tine niciodata!", iar eu am ramas buimaca uitandu-ma dupa ea. Dupa 2-3 claxoane ale soferilor din spatele meu, m-am urnit din loc si am tras pe dreapta intr-un refugiu. Nu reuseam sa imi amintesc decat acele vorbe si ochii mari, verzi si tristi ai femeii. Am dat sa intorc cheia si sa pornesc de pe loc, cand am vazut pe scaun un plic. L-am deschis imediat, inca bulversata de situatie.
In plic erau 100 de euro (ce mai faci in ziua de azi cu banii astia? m-am intrebat), si alaturi o nota: "Raluca, ca vor fi 3, 7, 10 sau 20 de ani primeste acest dar ca piatra de temelie pentru realizarea imposibilului. Eu nu am reusit, dar tu va trebui sa faci asta, va trebui sa faci asta pentru tine! Pentru fericire!"... Semnatura din josul notei m-a clatinat... Raluca...
E frig in Bucuresti, e innorat, din cand in cand mai picura, iar eu sunt singura. Ascult Al Bano si visez la lucruri mari.