Together we can do more...

... fără nicio conotație cu vreo reclamă sau slogan pe care îl cunoaștem, cred, cu toții, expresia din titlu este cât se poate de adevărată. Vorbesc aici de oameni pe care am așteptat 20 de ani să îi întâlnesc, colegi alături de care fac lucrurile să meargă, oameni pe care îi iubesc și îi respect... și nu, nu mă refer aici la colegii de facultate (nu vă speriați, nu despre ei era vorba), ci despre colegii de birou.
Azi m-am simțit din nou campioană, după mai bine de 3 ani de când nu am mai avut sentimentul ăsta. Acum 3 ani, luam locul 1 la o Olimpiadă Națională și foștii colegi de liceu mă primeau cu aplauze în clasă, iar proful de mate îmi dădea un 10 drept recompensă (doamne, și ce mult l-am iubit pentru 10-la ăla!). Astăzi, o poză cu mine face parte din grupul celor care sunt campioni în departament, care așa nebuni cum sunt ei și zgubilitici (cazul meu, de altfel), sunt simpatici și fac treaba bine. Da, mă laud, și acum cei care îmi citesc blogul și-mi zic vreo două de mama în sinea lor (nu sunt mulți, ce-i drept, dar sunt și știu că atunci când nu învață la econometrie, comunicare, management și altele asemenea, stau și mor de curiozitate să vadă ce am mai scris), pot să moară (ca în bancul cu porcușorul agresiv).
Iar pentru colegii mei de birou, vă iubesc pe toți și vă mulțumesc pentru aprecierile voastre și pentru marea familie pe care o avem! Mai jos, dovada (click pe imagine pentru mărire)...

UPDATE... Postul ăsta trebuia să fie în franceză, dar l-am scris pe nerăsuflate și au ieșit cuvintele mai ușor.