Stare de spirit

Nu stiu altii cum sunt, dar eu de cateva zile nu mai sunt eu. Daca pana nu demult, faceam testele alea haioase de pe facebook, care sa imi arate ce culoare sunt, in ce oras ar trebui sa locuiesc, ce zeitate greceasca am fost inaintea erei noastre, ei bine... m-au plictisit maxim, asa ca m-am dat pe lecturat poezii.
Mi-a placut mult Bacovia in liceu, si poate mai mult decat Bacovia in sine, imi placeau temele din poeziile lui: iubirea ca angoasa, iubirea ca nevroza, iubirea ca blestem (ca tot veni vorba), starea aia de nebunie pe care o simteai recitandu-l... Mi s-a parut o abordare perfect veridica, potrivita personalitatii mele, care, conform lui Saca, are ceva influente de autoflagelare. Nu stiu exact ce inseamna, dar draga mea colega e ca un fel de mother pentru mine si probabil ca are dreptate. Pai trebuia sa apara si o mother, ca sisters am destule pe la facultate (si, ale naibii, pe toate ne cheama Ungureanu).
De la Bacovia, am ajuns la Paunescu, pe care, cu mana pe inima, va jur ca nu l-am citit pana azi. Si poate ca era mai bine, ca in loc sa intru in armonie cu lumea din jur, mai rau m-am adancit in visare. M-am uitat initial pe blogul lui doar la doua, dar nu m-am putut abtine sa nu citesc si altele.
Si, indubitabil, am ajuns la concluzia (ale naibii poezii, doar ele sunt de vina) ca nu am nici stare, nici somn, si nici macar nu stiu cu ce sa ma imbrac maine. Si ca il vad in o mie de culori, si ma tem sa inchid ochii, pentru ca in intunericul ala, privirea lui devine mult prea puternica sa ii rezist.
Am devenit incapabila sa scriu despre altceva. Pentru ca tastele merg repede doar cand sunt lirica, si nu mi-e dor nici de Paris, nici de Champs Elysees, nici de zilele de vara petrecute langa gagici si despicand toate firele in patru... cat mi-e dor sa-l revad, sa simt ca ma priveste intentionat, si sa nu fiu in stare sa ma uit, sa ma intimidez ca pe vremuri, tocmai eu...